La începutul anilor ’90, New York-ul era un oraş periculos. Dincolo de numărul mare de infracţiuni care se petreceau în general, existau cartiere total nefrecventabile. Încă nu venise Rudolf Giuliani la primărie să facă ordine. În 1993, am avut parte de un întreg instructaj pentru vizitarea oraşului. Am aflat expresia lost in Harlem. Mi s-a spus că trecerea dintr-o zonă sigură într-una dubioasă e uneori bruscă şi greu de sesizat. Se putea întîmpla şi printr-o simplă traversare a străzii: „pe partea asta e absolut OK – mi s-a spus –, dar dacă treci pe trotuarul de vizavi, intri deja pe teritoriul unei comunităţi mai intolerante şi nu mai eşti în deplină siguranţă“. Puteai nimeri astfel într-un cartier de negri, într-unul cu evrei ortodocşi – cu ale lor reguli stricte de sabat, putea fi vorba de vreun parc dubios în care se făcea trafic de droguri sau multe altele. Reperul de bază era să vezi în jur rase amestecate, situaţie în care puteai fi sigur că te afli într-o zonă de toleranţă reciprocă. Chiar dacă nu mi-a venit să iau prea în serios ce mi se spunea, în general, m-am conformat.

Odată însă, m-am nimerit din greşeală în plin Harlem (nu mai era picior de alb pe stradă). În jur erau nişte blocuri de cărămidă roşie cu ferestre fără geamuri, iar partea carosabilă a străzii părea în lucru (dacă nu cumva acolo era un fel de gaură definitivă). N-am făcut mai mult de cîţiva paşi şi deja căutăturile pe care mi le aruncau trecătorii şi cei cîţiva indivizi care stăteau întinşi pe trotuar (la un joc de domino) m-au făcut să simt că e cazul să intru rapid înapoi în staţia de metrou, de unde, dintr-o ciudată confuzie, ieşisem. De atunci însă, urmare a politicilor administraţiei metropolitane, New York-ul a devenit (în 2005) cel mai sigur din primele zece mari oraşe americane. Momentul 11 septembrie 2001 a fost şi el depăşit, iar oraşul a rămas unul din locurile cu ce