Este una dintre acele zile frumoase de toamnă, cînd strălucirea soarelui ne oferă o bucurie în plus. Este bucuria ultimelor raze, a ultimului zîmbet complice, cu ajutorul căruia soarele încearcă să ne aline o stare parcă mai bulversantă decît oricînd.

Mă întîlnesc cu vechiul meu prieten, pentru „şedinţa“ noastră săptămînală, în care dezbatem problematica lumii în care trăim. Îi găsim de fiecare dată soluţii şi cadre noi de mişcare, numai că „lumea asta strîmbă“ nu prea vrea să ne asculte şi merge înainte liniştită.

Discuţia porneşte greoi şi balansează între salariile pe care ni le-au tăiat, ca şi cum ar fi fost ale lor, şi problematica încălzirii globale. Prietenul meu chiar face o observaţie: „Este posibil, tu nu vezi ce cald e afară?“. La un moment dat, faţa prietenului meu se întunecă şi el taie discuţia, cu un gest larg, aducînd-o spre un cu totul alt subiect. Vorbeşte despre violenţă şi despre sălbăticia pe care o instaurăm încet între noi, considerînd că toleranţa, încrederea şi compasiunea încep să devină doar simplii termeni de dicţionar. Îmi reproduce o scenă pe care a văzut-o mai demult la televizor, zugrăvind un tablou grotesc în care un prelat, nu mai ştia de ce rang, bătea cu sălbăticie un om care intrase, nu ştia pentru ce motiv, în grădina unui lăcaş de cult. Faţa i se întunecă din nou şi spune amar că aşa ceva nu a mai văzut şi că, dacă este adevărat, dincolo de acest fapt am fi într-un teritoriu al relaţiilor interumane în care totul ar fi posibil. Preiau puţin din întunecimea feţei lui şi nu îl cred. Chiar îl contrazic. Continuăm discuţia despre şansa întîlnirii cu extratereştrii şi despre probabilitatea ca pămîntul să-şi rătăcească drumurile sale prin Univers.

Rămîn însă, aşa cum spune românul, cu un fier în inimă şi, cînd ajung acasă, verific Internetul, întrebîndu-l despre acest fapt pe prietenul „Goagăl“ – aşa cum l-a sup