- argument -

În anul 1997, revista Dilema a publicat un dosar tematic intitulat „Feţele intoleranţei“, coordonat de regretata noastră colegă Tita Chiper. Evident că existau şi pe atunci temeri că gradul de intoleranţă din societatea noastră ar fi fost nesănătos de ridicat. În acea perioadă erau la modă conflictele între greco-catolici şi ortodocşi, iar prin zone rurale românii se războiau la propriu cu romii cărora, uneori, le incendiau casele. Exista ideea că, de prea multe ori, persoane care contestau pe faţă valorile societăţii deschise, liberale şi democratice aveau acces la cuvîntul public. Se pomeneau o aşa-numită alergie la pluralitate şi ideea că starea de intoleranţă ar fi parte din natura individului. Erau şi voci îngrijorate că în România s-ar fi încurcat toate valorile şi că s-ar fi ajuns la o întindere excesivă a limitelor toleranţei, de ochii unei Europe care nici măcar nu ne cerea aşa ceva.

În sfîrşit, astăzi continuăm să avem în bună parte cam aceleaşi probleme, dar la un alt nivel. Nu ne mai preocupă atît integrarea romilor în comunităţile noastre rurale, cît integrarea lor în Europa. Dialogurile televizate în care oponenţii păreau a se duşmăni de moarte au fost între timp înlocuite cu talk show-uri în care se discută pe ton de mahala. După o perioadă ceva mai liniştită în epoca pre-aderării la UE, politica autohtonă a redevenit o sursă de intoleranţă. Deşi lumea se declară dezamăgită de politicieni, ultimele alegeri au stîrnit patimi ce nu mai păreau posibile. Politica îi învrăjbeşte însă în ultima vreme şi pe americani, iar intoleranţa etnică şi rasială îşi arată noi feţe şi prin Europa.

În România avem însă şi chestiuni noi de discutat, faţă de acum 13 ani. Minorităţile sexuale, care pe atunci erau aproape inexistente în conştiinţa publică, au astăzi deja instituţii şi chiar festivaluri. Au apărut însă şi contramanifestaţiil