Viaţa la casa de copii, unde dragostea se dă cu porţia, iar lupta cu greutăţile îi doboară pe cei care nu sunt foarte puternici, a făcut-o pe Maria Biro să viseze la un singur lucru: o familie. Femeia a reuşit să-şi întemeieze propria familie prin două adopţii. De mai bine de patru ani, a adoptat-o pe Sara, o fetiţă care a fost abandonată la naştere. Apoi, Maria şi Sara au decis să-l "adopte" pe Richard, un congolez de 36 de ani.
„Anii petrecuţi la Casa de Copii din Gherla m-au înrăit. Şcoala devenise o povară. Purtam un stigmat dureros, pentru care am fost respinsă mereu, cu toate că nu aveam nicio vină: acela de a fi copilul nimănui“, mărturiseşte femeia.
„Adoptată“ la 20 de ani
După primele opt clase, Maria a ajuns la Cluj-Napoca, pentru a urma un liceu. „Am fost admisă, dar după câteva luni, am abandonat şcoala. Pur şi simplu, nu am fost în stare să mă adun. Încrederea în mine însămi a fost distrusă ani la rândul“, îşi aminteşte femeia. După ce a părăsit Clujul, a încercat să-şi facă un rost în viaţă mai aproape de casă, la Gherla, dar încercările sale s-au dovedit a fi lipsite de sorţi de izbândă. „Viaţa m-a readus la Cluj. Sora mea, mai mică cu patru ani decât mine, care a crescut la rândul ei în aceeaşi casă de copii la care am fost şi eu, a venit la Cluj. A fost luată în grijă de o familie de americani, misionari neoprotestanţi“, continuă Maria Biro.
La 20 de ani, femeia s-a întors la Cluj-Napoca, pentru a fi mai aproape de sora sa şi pentru a încerca să recupereze anii pierduţi de şcoală. „Am ajuns în căminul acelei familii de misionari, unde stătea şi sora mea. Abia atunci am simţit că aparţin şi eu cuiva. Oamenii aceia m-au acceptat aşa cum am fost, m-au tratat ca şi cum aş fi fost copilul lor“, spune Maria.
Din anul 1998, Maria s-a angajat la Fundaţia „Ajutorul Familiei“. „Făceam de toate acolo. Am fost şi feme
