Te rog să nu te laşi intimidată ori sedusă de formula de adresare fiindcă a devenit un loc comun [Dac-ai şti câte e-mailuri de abordare (zice-se) profesională încep aşa!] şi mă ştii că sunt rezervat-politicoasă cu aceia care nu-mi plac. Aşa că ia-o ca pe o ironie, da?
Mă gândesc de ceva vreme foarte (prea) mult la tine şi uneori mă tem că mă încearcă vecinătatea unei obsesii. Îmi amintesc adesea şi mereu cu nostalgie de vremurile fericite şi naive (o fi pleonasm?) când habar n-aveam că exişti. Ştii tu despre ce vorbesc, nu-i aşa? Timpurile în care credeam că nu e nimeni mai deştept decât mine (sigur, la categoria de vârstă), când îmi autocontemplam gândurile – şi mă minunam de ele –, discursurile, expresivitatea. Te distrezi când citeşti asta, ştiu. Foarte bine faci. E de tot râsul.
Să fi avut vreo 12 ani când m-am gândit prima dată că nu e tocmai bine ce fac, dar am reparat în clipa consecutivă şi m-am consolat cu gândul că a fost numai o scăpare. De fapt, era începutul relaţiei noastre oficiale, însă cum să-mi fi dat seama? Încet, încet te-ai insinuat în viaţa mea şi „m-ai susţinut“ serios, iar câteodată m-am trezit cu spaima că mă vei coloniza.
Te-am simţit ca pe un disconfort constant, dar tot nu te-am tratat ca pe o prezenţă. Pentru asta te rog să mă ierţi. Am greşit luându-te de sus, iar tu te-ai răzbunat de fiecare dată. Am meritat-o, recunosc.
Într-o bună (citeşte „fericită“ şi nu te strâmba) zi am obosit să tot observ cât de mulţi proşti sunt pe lumea asta şi să număr (aplaudând) excepţiile. Ce zic, nu doar am obosit, ba chiar m-am simţit epuizată. Atunci mi te-ai revelat în toată antisplendoarea ta: importantă, agresivă şi cu aere de conchistador. Şi n-am mai putut să mă prefac. Eram împreună de prea mult timp. Atunci m-am dezvăţat brusc de dispreţ. Nu avea el cine ştie ce profunzime, dar, aşa pricăjit şi incontinent, umb
