Menţionam nu demult pe cel mai reprezentativ continuator al cultivării liniei Huyskens – Van Riel, Jules Rijckaert din St. Amandsberg. El a fost crescătorul care a testat, cu deosebit succes se pare, porumbeii HvR pe toate distanţele şi indiferent de condiţiile atmosferice în care au fost organizate competiţiile. Numai păsările care rezistau rămâneau peste iarnă în voliera sa. Fiind un fervent susţinător al jocului la văduvie, contrar lui Pol Bostijn, el nu arată niciodată femela, înainte de cursă, masculului. Raţionamentul său era unul simplu, respectiv dacă femela nu era foarte pasionată, risca să demotiveze masculul. În plus, metoda lui Bostijn necesita mai mult timp, timp pe care maestrul nu îl avea disponibil. Concurenţa timpului era acerbă şi metodele trebuiau perfecţionate din mers, mai ales că dinspre Lommel bătea un vânt de glorie...

În 1913, la numai 12 ani, îşi începea aventura în lumea columbofilă Jacques Tournier din Lommel. Achiziţionează porumbei de la campionul valon al timpului, Gurnay din Verviers, un cultivator al liniei Hansenne pe care îi încrucişează cu păsările nou introduse de Vekemans, în fapt Ulens, obţinute la licitaţia totală ce a urmat decesului regretatului director al grădinii zoologice din Antwerp. Caută toată viaţa numai „vârfuri”, conştient fiind că o pasăre greşit introdusă în reproducţie îi poate ruina toată munca anterioară de selecţie. De aceea introduce păsări noi, numai după ce le urmăreşte atent, fiind de altfel renumit pentru carneţelul său gros de notiţe de care nu se despărţea niciodată, ori de câte ori mergea să cumpere un porumbel. Unul, nu doi sau mai mulţi! Regăsiţi până în zilele noastre în pedigree-ul lui Gwen, spre exemplu, a lui Peter van de Merwe, au fost încrucişaţi succesiv cu porumbei de la De Ridder via Heyvaert, D’Hooghe din Grembergen, Jos Van den Bosch din Berlaar, Fabry din Liege, Vincent Marien