În exclusivitate pentru cititorii Gazetei, Dan Puric vorbeşte despre sport, morală şi mentalitate
Dan Puric nu e un actor. E un strigăt. Un ambasador al demnităţii naţionale. Iubit de mulţi, contestat de unii, Puric străpunge cu fiecare cuvînt carapacea sub care ne-am refugiat în vremuri de restrişte. Nu-i poţi asculta conferinţele cu capul în pămînt. Nu te poate lăsa indiferent. În timp ce la mitinguri abia se adună lumea, cînd vorbeşte Puric e greu să mai găseşti un loc liber în sală. L-am întîlnit la Cluj, în camera de hotel, urma să joace din nou în "Visul". A ieşit un dialog cald, fără fasoane. N-a refuzat nici o întrebare, şi-a pus sufletul în faţa reportofonului
- Cum de un orator formidabil poate fi un foarte bun actor de pantomimă?
- Domnule, nici eu nu ştiu! Dacă aş avea o soluţie, aş da o reţetă. Încerc să-mi explic. Eu am făcut pantomima din disperare, că nu aveam voie să vorbesc. Discursul liber era arestat, era cenzurat. În clipa în care am găsit această posibilitate de a mă exprima, mi-am dat seama de o altă capcană. Românilor nu li s-a dat libertate, li s-a dat libertinaj. Interesantă manevra, adică promiscuitate. Şi atunci am simţit nevoia organică să încerc să-mi articulez propria libertate. Nu să o monopolizez. Goethe zicea că în fiecare zi ne cîştigăm libertatea.
- Şi noi cum stăm?
- România nu e o ţară liberă. România a trecut dintr-un ghetou comunist într-un alt ghetou. A intrat din penibila cenzură comunistă într-o promiscuitate a libertinajului. Aici mitocanul are dreptul să vorbească, să se extindă în natura lui inferioară. Cum spunea Kant, "libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt", iar părintele Stăniloaie spunea un lucru şi mai frumos. Spunea că "libertatea ta îmi întăreşte mie libertatea mea". Îmi amintesc o definiţie teribilă a părintelui Stăniloaie: "Satul româ
