Am remarcat de multă vreme că nu citim o carte într-un singur fel. Mai exact, că există mai multe feluri de „aşteptări“, cum le numesc teoreticienii receptării. Nu toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru de la un roman sau de la o piesă de teatru. Voi da câteva exemple.
Recent a avut loc Conferinţa anuală a Episcopatului catolic din Franţa. Pe ordinea de zi s-a aflat, între probleme legate de dogmă, şi una... literară. Nu mă întrebaţi de ce. Înaltele Feţe au vrut să decidă, probabil prin vot, dacă romanul lui Michel Houellebecq „La carte et le territoire“, care a primit nu de mult Premiul Goncourt, este acceptabil de către biserică. Acceptabil, nu valoros, interesant sau captivant. Părerea unanimă a fost că romanul este acceptabil, dar nu veţi ghici pentru ce motiv. Fiindcă autorul nu e de acord cu eutanasia. Dat fiind criteriul de apreciere, putea fi, la fel de bine, vorba de avort sau de homosexualitate. Iată prin ce grilă au citit ierarhii bisericii catolice romanul cel mai citit în această toamnă în Franţa. Din romanele lui Balzac şi Zola ştim de ce mergea lumea la teatru, şi încă seară de seară, în secolul XIX francez. Nu pentru spectacolul propriu-zis, care era de altfel acelaşi în fiecare seară, ci pentru câte o actriţă, precum Nana din romanul omonim al lui Zola. Şi asta e o „lectură“ posibilă. Săptămânile trecute a apărut o „Istorie ocultă a literaturii române“ în care sunt analizate câteva opere importante de ieri şi de azi prin prismă francmasonică. Mă opresc la atât, deşi îmi trec prin cap o mulţime de alte exemple, care se referă deopotrivă la cititori naivi sau profesionişti.
Sigur, întrebarea este dacă toate aceste lecturi sunt aşa zicând legitime. După părerea mea, nu sunt. Dar nimeni nu-l poate împiedica pe Freud, de pildă, să citească o povestire ca şi cum ar psihanaliza un pacient (şi vă asigur că lectura cu pricina este absolut pasionantă)
