Foto: Arhiva personală Mă surprinde faptul că, din ce în ce mai multă lume preferă stilul vintage (mă rog, fiecare ce înţelege prin asta) şi că designul contemporan este pur şi simplu detestat, la noi. Cultura pentru haine şi accesorii vechi sau retro şi pentru lucruri „second hand” ponosite, mirosind a naftalină a ajuns pe primul loc în alegerea publicului amator de târguri si chilipiruri, cel puţin în Bucureşti.
Deja mie mi se pare o manifestare alarmantă. Acest fenomen a avut amploare în America, acum vreo 20 de ani, a fost ca un „trend” (dar la alt nivel de percepţie) lansat de nume ca Dita von Teese sau Kate Moss dar, în România, a atins cote nebănuite şi nelimitate. Pare mai accesibil, mai ieftin şi mai simplu de achiziţionat sau tinerii de 18-25 de ani nu pot trăi decât cu nostalgia bunicilor? Sau, pur şi simplu comorile din pod şi din lăzile de zestre ale părinţilor fac din cultul „vintage” un mijloc de câştig şi, automat, convertirea la acest stil de viaţă? Nu spun „nu pentru vintage”! Mi-ar plăcea să am câte o piesă Chanel, Givenchy sau Dior sau orice unicat din anii ’20-’30, mi se pare cel mai rafinat lucru, mi se pare că asta înseamnă STIL. Dar nu pot să înţeleg cum să vii la târguri şi să îţi alcătuieşti garderoba din haine vechi şi purtate, inoculându-ţi ideea că fac parte din curentul „vintage”. „Vintage” nu inseamna asta! „Vintage” înseamnă unicate, piese de cea mai bună calitate din materiale rare, artizanale, înseamnă haute couture semnat de creatorii vremii. Vintage înseamnă anii 1920-1980 şi, da, este un fenomen pe care îl apreciez şi îl ador dar cu măsură.
Week-end-ul trecut, am participat (în premieră) la un târg de design (cum mi-a fost descris în prezentare), unde mă aşteptam să particip alături de alţi designeri. M-am gândit la nou şi la contemporaneitate. Aflat la ediţia a 7-a, într-o vilă veche, frumoasă, târgul a găzduit
