Dragă Lizuco, mulţumesc, dintru-nceput pentru urări şi felicitări. Venind de la o bună şi veche prietenă, mi-au căzut cum nu se poate mai bine.
Mi-a plăcut constatarea ta că sunt, începând de câteva zile, cea mai importantă, cea mai puternică şi cea mai invidiată femeie din România. Ceea ce m-a întristat, însă, e mirarea ta – dă-mi voie să-ţi spun – oarecum prefăcută. Dai impresia că tot ce am obţinut e noroc porcesc, nemeritat. Să-ţi spun un secret: nu-i ca la pocher, mă rog, nu ca la pocherul pe beţe de chibrit. Dacă ai să te prefaci că nu ştii despre ce vorbesc, am să-ţi răspund răspicat. Nici măcar un strop de noroc. E numai ştiinţă. Ştiinţa vieţii, spune-i cum vrei, dar nu e nici întâmplare, nici potriveală.
Tu mă ştii, n-am avut de niciunele, m-am avut numai pe mine. Am ajuns în Bucureşti ca orice provincială dar, spre deosebire de alea care vin, stau şi pleacă, eu nu mă aveam decât pe mine. Şi, în scurt timp, am avut şi ce pune pe mine: un bărbat mai bătrâior, un Vuitton şi o maşinuţă. Altfel cum îţi imaginezi că, la ieşirea din facultate, aveam propriul cabinet de avocatură şi ditamai contractul cu statul, de miliarde, la care corupţii din PSD au pus botul? Nu contează câţi bani am dat înapoi – oricum, deşi n-am câştigat niciun proces, nici n-a trebuit să intru niciodată în sala împuţită a Tribunalului… Am obţinut, însă, mai mult decât banii: eram cineva. Ca dovadă, nici ca profesoară nu trebuie să calc pe la cursuri. Ce cursuri, frate?
De acum, ştiam cum merg lucrurile: prost. Poţi fi cu stea în frunte, dacă nu eşti în circuit, nu exişti. Iar circuitul trece musai pe la partid. Întocmai ca-n viaţă, trebuie să alegi cel mai potent partid, iar dacă nu găseşti ceva potrivit, îţi croieşti tu unul. În 2004 (ce naivă eram!), am crezut că PNL-ul era pe val. Din fericire m-am trezit repede. Trezirea a fost şi puţin amară. A trebuit să renunţ la combin
