Deşi până în 2009, scrutinul parlamentar s-a ţinut concomitent cu cel prezidenţial, România n-a cunoscut ceea ce s-ar numi «coabitare».
Un conflict postdecembrist tipic: preşedinte-premier
Primii ani postdecembrişti sunt nu numai cei ai înfiinţării instituţiilor statului de drept în dorul lelii, nu numai cei ai privatizării înţelese ca jefuire a avuţiei naţionale, nu numai cei ai formării capitaliştilor de carton, cum aveam să le spun, mai târziu, îmbogăţiţilor tranziţiei, nu numai cei ai Parchetului transformat în Poliţie Politică, dar şi cei ai conflictelor definitorii pentru întreaga perioadă a tranziţiei.
Printre aceste conflicte se numără, indiscutabil, şi cel dintre preşedinte şi premier. Ivirea unui conflict între preşedinte şi premier a fost semnalată de subsemnatul încă din 13 iulie 1990, într-un comentariu din Zig-Zag Magazin, despre programul Guvernului român prezentat în Parlament. Observaţia mea a stârnit o furtună de zâmbete ironice din partea confraţilor şi un ciclon de proteste din partea celor doi bănuiţi de a fi pe cale să rupă concubinajul.
Peste un an şi ceva, în octombrie 1992, conflictul, bine ascuns până atunci de preşedinte şi premier, devenea război public. Ne aflăm astfel în faţa uneia dintre notele definitorii ale conflictului preşedinte-premier din deceniile post-decembriste. Până când divorţul nu devine oficial, atât preşedintele, cât şi premierul nu precupeţesc niciun efort pentru a dezminţi disensiunile dintre ei, mustrând presa care le semnalează de a se lansa în pure speculaţii. Conflictul Ion Iliescu - Petre Roman din anii 1990-1991 ne oferă o altă notă de esenţă a relaţiei dintre preşedinte şi premier de a lungul perioadei de tranziţie. Conflictul e cu atât mai violent cu cât cei doi aparţin aceleiaşi familii politice.
Deşi până în 2009, scrutinul parlamentar s-a ţinut concomitent cu
