Mi-am pierdut entuziasmul, nu mai ştiu când. Mi l-au redat provizoriu, pentru un week-end, două cărţi de poveşti. Măcar la gândul că le voi citi cândva cu voce tare copiilor mei. Sigur, nici Luka şi Focul Vieţii, ultima carte a lui Salman Rushdie, din 2010, nici Harun şi Marea de Poveşti, scrisă cu 20 de ani în urmă şi căreia Luka îi e continuare, nu sunt chiar cărţi pentru copii. (Dar nicio carte de poveşti nu e doar pentru copii, nu? chiar şi pe cele mai simple le redescoperim prin ochii lor, le vedem altfel, cu ochii noştri din trecut.)

Alegoriile lui Rushdie pun în discuţie însuşi rostul poveştilor pe lume şi ne lasă cu întrebarea micilor eroi: „a fost doar o poveste?” Sau poveştile se alimentează din cerurile lichide ale sufletului nostru, în care ne oglindim? Nu cumva unele poveşti sunt „reale” şi cei care le contestă adevărul suferă de Umbrirea Inimii? După gustul meu, povestitorul Rushdie s-a dat câţiva paşi înapoi după Versetele satanice şi Harun (apărută la 2 ani după Versete), dar a revenit în forţă cu Seducătoarea din Florenţa şi acum cu Luka (la 2 ani după Seducătoare). Cărţile din interstiţiu mi s-au părut mai prozaice, într-un registru diferit.

Subiectul este acelaşi în Harun şi în Luka: tatăl, Povestitorul Raşid Khalifa, de fapt Rushdie însuşi, se află în pericol, iar fiul curajos (Harun, în trecut, şi Luka, fratele mai mic, acum) intră în Lumea Magică, se luptă cu forţele răului şi-şi salvează tatăl. În Luka, Povestitorul cade într-un somn adânc şi inexplicabil şi devine tot mai transparent, în timp ce dublura lui aproape malefică din Lumea Magică (Tatanonimul) capătă tot mai multă substanţă. Ca să-l salveze, fiul cel mic al lui Raşid, trebuie să coboare în infernul viselor, precum Orfeu, şi să se întoarcă de acolo cu Focul Vieţii.

Saltul de 20 ani de la Harun la Luka se vede în upgradarea magicului, în schimbarea de geografie fan