Foto: Nicolae R. Dărămuş Despre asasinatele unor foste sălbăticiuni am scris nu o dată; „asasinate” şi „foste sălbăticiuni” părându-mi termenii adecvaţi uciderii prin glonţ a unor specii „de interes vânătoresc”, născute, crescute şi împuşcate în ţarcuri.
Cineva, adept al consumismului, al „dreptului şi libertăţilor omului” (concept perimat, în opinia mea), cineva ignorând totalmente „drepturile şi libertăţile biodiversităţii” (care, incluzând omul, ca primul între egali, îl încarcă şi cu răspundere pentru drepturile şi soarta tuturor!), aşadar un astfel de ins ar putea considera că fiinţele cu pricina – dacă şi aşa au fost hrănite şi îngrijite „de mâna omului” şi pe cheltuiala lui –, trebuie să sfârşească necondiţionat în burdihanul său, luând înfăţişarea unor produse de carmangerie. Generatoare al unui clişeu mintal „elitist”, acestea învăluie de îndată pe posesorul, ofertantul şi consumatorul lor în aura rafinamentului, dacă nu cumva chiar îl propulsează pasager printre posesorii de „sânge albastru”. Ca şi cum emisia unor fecale consistente, păstrând detritusurile din carne de „vânat”, poate ţine loc de educaţie şi stil – atribute obligatorii ale nobleţei!
Că „sângele albastru” (presupus „autentic”) nu ţine loc întotdeauna de educaţie şi stil, că practicanţii asasinatelor în ţarcuri sunt departe de atributele nobleţei şi bărbăţiei, că atât slugoii acestora – „specialiştii în vânătoare”, bine plătiţi, cât şi modernii lor „sclavi” – grăjdari şi gonaşi, recrutaţi pe nimic dintre nevoiaşii satelor, concură la un ceremonial neonorant şi nociv, nu mai sunt secrete pentru nimeni. Şi, deşi toate astea conturează o realitate tristă şi retrogradă, promovarea acestor iniţiative şi practici – îmbrăcată (inclusiv prin inconştienţa unor jurnalişti) în poleiala „investitorului generos”, a „locurilor de muncă” şi a emancipării „celor mulţi” beneficiază hic et nunc
