Nu ştiu ce a fost mai deranjant: filmul „Europolis” în sine ori atitudinea autorului său, Cornel Gheorghiţă, la conferinţa de presă - agresivă faţă de criticii Tudor Caranfil şi Valerian Sava când aceştia l-au rugat să ne spună mai multe despre el (dat fiind că e la primul lungmetraj şi că trăieşte în Franţa). „Doriţi să-mi recit CV-ul?”, „Nu pot să accept, la conferinţa mea de presă, să mi se spună ce să vorbesc şi ce să nu vorbesc”.
Cu Valerian Sava am aflat până la urmă ce avea: acum câţiva ani, când a făcut preselecţia pentru un festival, criticul nu i-a luat un documentar. Acum, întâlnindu-şi duşmanul, regizorul încă supărat şi cu memorie bună a ţinut să-l capseze.
Mai doriţi să vedeţi „Europolis”? Filmul e, de fapt, mult mai (pretins) poetic decât autoapărarea balcanică a cineastului stabilit în Franţa. Acesta tot insista să-l întrebăm despre film. Dar ce am fi putut să-l întrebăm despre această nefericită tentativă de realism magic?
Nu ştim cum arăta scenariul care a câştigat la concursul HBO şi la Eurimages (precum şi la CNC, dar nu ne mirăm), însă oare ce ar spune cei care i-au dat finanţare după ce vor vedea filmul? De pildă, ar putea cere noi lămuriri în privinţa subiectului. Despre ce e, de fapt, vorba în „Europolis”?
Tema ar fi moartea, dar subiectul se referă la o femeie care pleacă în Franţa, însoţită de fiul ei (Nae), pentru a participa la înmormântarea fratelui (Luca) pe care nu l-a văzut demult, şi care ea însăşi moare când revine acasă.
(Femeia cu fiul se întorseseră împreună cu cenuşa fratelui/unchiului şi cu un măgăruş de lemn în chip de sicriu tradiţional african ataşat automobilului – de unde o nuanţă tragi-comică a la Kusturica, dar fără umorul sau energia acestuia.)
După ce femeia moare pe nepregătite, fiul ia de căpăstru un măgăruş viu (preluat la graniţa cu Ungaria de la
