Nicolae Iorga, istoric de factură mai curând romantică, a dovedit o prolificitate ieşită din comun, într-o perioadă în care a scrie cinci-şase cărţi era (şi situaţia a rămas la fel şi în zilele noastre) o dovadă de tenacitate în muncă.
Nicolae Iorga a devenit în ultimele decenii un reper intelectual mai mult invocat decât studiat.
Îi poartă numele cel mai mare institut de istorie al ţării, câteva licee şi străzi, cel mai semnificativ amfiteatru al Facultăţii de profil din cadrul Universităţii din Bucureşti. Toate acestea nu sunt decât forme exterioare ale prestigiului recunoscut al istoricului, şi nicidecum dovada frecventării sistematice a operei sale. Miile de cărţi, studii, conferinţe, articole de ziar nu sunt citite decât sporadic, utilizate de multe ori cu parcimonie. Acesta nu este efectul unei dezvoltări excesive a istoriografiei actuale, cât dovada depăşirii de către istoricii actuali a stilului şi chiar a problematizării din opera lui Nicolae Iorga.
Mitizat, istoricul se află într-o situaţie ambiguă. Vastitatea operei sale, departe de a accelera ritmul emergenţei istoriografiei româneşti, mai curând o inhibă. Epuizaţi de dimensiunile operei lui Nicolae Iorga, istoricii actuali, dar şi cei ai vremii sale (cu deosebire adversarii săi grupaţi în Noua Şcoală de istorie, C.C. Giurescu, Petre P. Panaitescu sau Gh. Brătianu, atât de orgolioşi şi diferiţi între ei) privesc mai curând cu o teamă complezentă opera sa renascentistă. Sentimentul acut este acela de identificare a personalităţii lui Nicolae Iorga cu un istoric romantic într-o epocă (cea a anilor '20-'30 ai secolului trecut) de hiperspecializare, de restrângere a zonelor de competenţă, de concentrare a calificării profesionale pe spaţii înguste, pe problematici cât mai circumscrise. Doar Gheorghe Brătianu mai poate „rivaliza" cu Nicolae Iorga în perspectiva universalistă, dominaţi fiind de
