Cinematograful nu mai e o artă populară. Dacă nu ai citit cărţile lui J.K.Rowling sau nu ai văzut cele şase filme precedente ale seriei, nu vei înţelege mai nimic din partea a şaptea a lui "Harry Potter", penultima înaintea cortinei finale. Te deranjează că nu faci parte din acest cerc închis? Nu prea.
De la primele pocnituri ale baghetei magice şi primele zboruri pe mătură care te făceau, ca spectator, să te apleci ca să nu te loveşti de vreo cracă, seria "Harry Potter" a parcurs un drum lung şi şerpuit, ajungînd acum un fel de variantă a "Stăpînului inelelor". Cei care îl preferau pe "Harry Potter" pentru că era mai curat, mai luminos şi mai simplu decît supradimensionata ecranizare a lui J.R.R. Tolkien caută acum, probabil, alte filme.
În lipsa unei truse minimale de cunoştinţe din cele şase părţi anterioare ale francizei, nu te vei descurca cu această primă parte a ultimului film al seriei. Prima jumătate e şi cea mai grea pentru că acţiunea trenează şi personajele mai mult stau. Pe urmă, când efectele speciale încep să se dezmorţească, devine oarecum mai simplu, dar tot te vei simţi ca şi cum ai asculta o glumă într-o limbă pe care n-o vorbeşti.
Regizorul britanic David Yates, care i-a oferit acum un rol secundar şi lui Emil Hoştină, pe care îl ştia din miniseria TV "Sex Traffic" (actorul român apărând la începutul şi la sfârşitul filmului), s-a străduit să realizeze o adaptare fidelă dpdv stilistic parcursului seriei.
Strategia a fost, probabil, aceasta: crescând nu odată nu ţara, ci odată cu personajele principale ale filmului, spectatorii aveau nevoie de o stilistică tot mai elaborată. Magia s-a transformat pe drum; nu mai e jucăuşă şi luminoasă, e acum spiritualizată şi aproape demonică. Cei trei eroi sunt obligaţi de prezenţa Talismanelor Morţii să-şi înfrunte propriile umbre, lucru care constituie
