Văzut de la nivelul străzii, Bucureştiul este un oraş dezechilibrat şi nevrotic. Ritmul său alert şi haotic îi contaminează pe toţi cei ce trăiesc aici, îmbibând cu grabă şi agresivitate chiar şi cele mai domestice activităţi. Paradoxal, aceste anticalităţi au devenit şi instrumente de supravieţuire.

Veşnica sa agitaţie este ca un drog care îţi tulbură privirea şi te împiedică să-l priveşti în perspectivă. Zumzetul său istovitor, enervările epuizante pe care ţi le provoacă zi de zi îl fac, de fapt, suportabil. Pentru că, hărţuindu-te, nu îţi dă răgaz să reflectezi la viitorul său.

Este suficient însă să te ridici chiar şi pentru o oră deasupra viermuielii pedestre ca să înţelegi totul. Privit de la ultimul etaj al unei noi clădiri de birouri împlântate în centrul său istoric, Bucureştiul se limpezeşte. Iar viitorul său devine îngrozitor de previzibil. Aş putea spune că, văzut de sus, punctul zero al capitalei României este cel mai trist loc în care te poţi afla cu ocazia Zilei Naţionale.

Cu greu şi-ar fi imaginat cineva în teribilul deceniu 8 că există loc de şi mai rău pentru soarta Capitalei decât planurile megalomanice şi de prost-gust ale lui Ceauşescu. Nevoia indiscutabilă de modernizare a oraşului a fost pervertită pentru a pune în practică un proiect care nu a făcut altceva decât să-i batjocorească personalitatea, dar şi pe locuitorii săi. Numai un psihopat îşi putea imagina că poate moderniza un oraş distrugându-i individualitatea şi legăturile cu trecutul, pentru ca pe terenul nivelat după trecerea buldozerelor să paraşuteze un stil arhitectonic care reflectă obsesiile perioadei sclavagiste, întorcând relaţia dintre oameni şi oraşul lor cu mii de ani în urmă. Numai nişte arhitecţi colaboraţionişti puteau permite ca zone întregi ale oraşului să fie împânzite cu extensii de fier şi beton ale autorităţii: construcţii reci, anoste, colectivis