Animaţiile japoneze, muzica portugheză, telenovelele braziliene sau noua ordine mondială îi motivează pe tineri să înveţe limbi complicate. La Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti se predau aproximativ 20 de limbi mai puţin cunoscute.

„Nu uitaţi! Terminaţia «ichi» este pentru animale mici, nu şi pentru iepuri! Hai să facem un exerciţiu. Cum spunem: am trei pisici în...?", întreabă profesorul. Din spate, o voce de băiat uşor stinsă completează întrebarea "...în frigider?". Profesorul râde, iar băiatul se apără, ajutat de o colegă:

„E adevărat, e un exerciţiu în carte, cu întrebarea «Câte pisici ai în frider?».Clasa îi aprobă pe cei doi şi râde în hohote. „Ce, nu vi s-a întâmplat niciodată să vă uitaţi pisica în frigider?". Îi răspunde studentul din ultima bancă: „Ba da. Una, dar nu trei". O atmosferă relaxată la ora de japoneză dintr-o joi dimineaţă, între lectorul Roman Paşca şi studenţii din anul I.

Li se predau terminaţiile prin care învaţă să facă propoziţii cu numerale, iar terminaţiile sunt diferite în funcţie de categoria în care intră obiectul sau conceptul: «sai» pentru ani, adică vârstă şi «satsu» pentru cărţi, reviste, foi legate, nu şi ziare. Studenţii au pe masă şi câte patru cărţi groase, un fel de manuale, unele dintre ele xeroxate.

Stau în bănci unde există patru calculatoare, ataşate cu căşti - semn că în acest fel învaţă mai târziu să pronunţe bine în japoneză.

Grupa de anul I are patru ore de japoneză pe săptămâna, în fiecare joi şi vineri. Sunt peste 25 în clasa uşor neîncăpătoare, care este însă dotată cu proiector şi tablă albă pe care poţi scrie cu markerul.

Prea mulţi în clasă

Profesorii japonezi recunosc că este destul de dificil ca studenţii să înveţe bine într-o clasă de 30, fiindcă la fiecare trebuie verificată pronunţia de multe ori. Akira Yama