Increderea e greu de caracterizat. Pana si pentru credinta s-a gasit o definitie care mie imi place mult: “Si credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” – Evrei 11:1.

Dar pentru incredere inca nu am gasit o definitie de care sa fiu pe deplin multumita. Pentru ca discut aici despre prea multe variabile. Pornind de la contextul in care esti pana la persoana pe care o ai in fata. Mergand mai departe increderea se poate castiga greu si pierde foarte, foarte usor. Se “intrupeaza” in cuvinte, fapte, tacere, priviri si mimica.

Cum poti sa definesti o asemenea suma de lucruri, care de altfel, pe ele insele, se definesc greu?!? Si din cauza ca e greu de inteles, ca nu putem sa ii dam forma increderii, ne inchidem in noi si credem ca e mai simplu sa fim mereu in defensiva.

Ajungem sa credem ca suntem batrani inainte de vreme si ne retragem in carapace. Poate un efort comun prin care sa fie definita increderea ar putea salva pe unii de la singuratate asumata.

Cine ma ajuta sa o definim?

UPDATE: Incetul cu incetul m-ati ajutat sa incropim o definitie a increderii, drept urmare va multumesc. Chiar daca DEX-ul poate nu o sa o accepte, nu conteaza, scopul a fost altul. Ea suna cam asa: increderea trebuie sa nu se bizuie pe un adevar palpabil, ci pe unul mai degraba spiritual, emotional. E actul propriu-zis de credinţă, e acţiunea. Increderea e o etapa catre siguranta. Increderea presupune speranta, siguranta e deja o pecete. De asemenea, ea este o forma benigna a naivitatii, care se intemeiaza pe experienta. Increderea in ceva sau cineva tine pur si simplu de probabilitatea ca acel ceva sau cineva sa se comporte intr-un mod previzibil si, daca e vorba de o persoana, favorabil tie.

Articol publicat si pe Stirile lui Urs Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Incredere