Acest album live era inevitabil, ştim, din cîte am văzut pe diferite ecrane, acasă sau la birou, că Meg şi Jack fac un live monstruos de garage rock, îmbibat cu psychedelic, folk sau blues. Aşa că după trei ani de la Icky Thump, după care ea a vrut să fie singură, iar el să facă din propriul label Third Man Records ceva de pomină, au lansat acest Under Great White Northern Lights, care acoperă, de fapt, primul lor turneu în Canada, consumat în 2007. Turneu aniversar, de altfel, cu ocazia a 10 ani de existenţă, care ne-a oferit un timp de reflexie asupra acestei trupe consistent-electrice.
Mai întîi am văzut It Might Get Loud, unde Jack White, Jimmy Page şi The Edge vorbesc despre propriul stil şi, fireşte, chitări electrice. Cum şi de ce fac muzică. Domnul White îşi trage inspiraţia din blues. Abia mai apoi din rockul anilor ‘60 şi ‘70. Lucru evident în versuri. Acest live explorează pe deasupra cultura celtica sau inuită, ceea ce înseamnă că avem o diversitate sonică gustoasă.
Problema lui Jack White? Este fals şi real în acelaşi timp. Muzica asta parcă s-a mai cîntat. Faptul că seamănă la voce cu Robert Plant iar este în dezavantajul său. De asemenea, dacă urmăriţi filmul, veţi vedea latura sa egocentristă, dorinţa de a se contextualiza şi portretiza (o arde în maşini de epocă sau se plimbă alături de Meg pe o coastă cenuşie din Halifax). Lucruri care sunt bune pentru Facebook şi nu pentru o trupă care se vrea răşinoasă.
Muzica, totuşi, rămîne relevantă. Multe trupe se comportă ca şi cum ultimii 40 de ani n-ar fi existat şi revizitează cu un sentiment punctual de nostalgie. Cînd White Stripes urcă pe scenă, un portal se deschide. Simţi ceva vechi şi, de asemenea, nou.
The biggest misconception is that every single thing about The White Stripes is premeditated. Our stage setup and the way we present ourselves and dress is premeditated, but i
