Educatia, prin cei care o profeseaza, este pusa mereu in fata unei decizii foarte importante. Ea trebuie sa aleaga intre a oferi tinerilor cunostinte sau a-i face competenti, capabili sa judece ei insisi cunostintele si importanta lor. Formulata in termenii unei vechi dileme, putem spune si astfel: educatia invata pe om sa prinda peste sau ii ofera ea insasi peste.

Pe undeva, este normal ca ea sa aleaga mai calea usoara si mai profitabila, de aceea prefera sa ofere ea cunostinte in loc sa invete copiii sa judece. Este mai usoara pentru ca profesorul se concentreaza asupra cunostintelor si nu trebuie sa faca efortul de a intelege interlocutorii, de a-i schimba spre bine. Reproducerea fidela a cunostintelor si a metodelor de lucru este considerata suficienta.

Pe de alta parte, un elev/student care judeca este o amenintare la autoritatea profesorului. Il poate pune in dificultate si ii poate periclita pozitia de stiutor in fata celorlalti elevi. De aceea, e mult mai comod sa fie doar unul care gandeste in clasa, profesorul.

Este mai profitabila pentru ca iti asiguri o piata de consumatori. Masura autoritatii intr-un domeniu este cu atat mai mare cu cat sunt mai putini cei care stiu. Ca sa afle un anumit lucru cel interesat trebuie sa mearga la o autoritate, nu sa il gandeasca el insusi.

Astfel, autoritatea este respectata si bine hranita de societate. Masura expertizei sale nu mai este data de competenta reala ci de pozitia in sistemul academic elitist.

La polul opus sunt profesorii care invata elevii sa gandeasca, sa "pescuiasca", sa prepare si sa foloseasca ei insisi cunostintele. Acestia nu ofera solutii, ci competenta de a gasi solutii.

Elevii lor invata sa caute cunostinte, sa le separe pe cele folositoare de cele inutile, sa le utilizeze pe cele utile pentru a rezolva problemele cu care se con