Un veac şi jumătate mai târziu, propunerea lui Heliade-Rădulescu rămâne actuală. Aristotel, dintre numele amintite mai sus, rămâne marele absent în bibliografia surselor primare antice. Fără un proiect confederator, fără pasionaţii care să-şi asume ca destin tălmăcirea Stagiritului, filosoful antic rămâne doar o umbră în bibliotecile noastre. Există, desigur, exegeze inspirate, interpretări tulburătoare ale textelor aristotelice, există o literatură autohtonă dedicată aristotelismului medieval, însă nu avem încă opera aristotelică tradusă în română. Faptul ar trebui să uimească şi să mobilizeze, însă acest lucru întârzie să se întâmple.

Desigur, apar traduceri româneşti din Aristotel, însă ele sunt inegale. Mai ales dacă le raportăm la originalul grecesc. Pentru că ţin încă de auroralul întreprinderii, tălmăcirile pornesc de la premise diferite (uneori intern inconsistente) ale actului de traducere. Apoi, o dominaţie a literarului în câmpul studiilor clasice autohtone face ca aspra scriitură aristotelică să fie receptată, de cele mai multe ori, în registru artistic. Apar astfel traduceri „epice“ (ori de-a dreptul „lirice“) din Aristotel, ilizibile filosofic.

Puţinele tălmăciri cu pretenţii academice ratează adesea elementarul, înţelegerea gramaticii textului grecesc, oferind în consecinţă traduceri nefolositoare. Mai mult, textul tălmăcit este însoţit de interpretări aplicate unui Aristoteles Latinus, care a cunoscut în Evul de Mijloc o intensă şi aplicată exegeză. A combina traducerea textului grecesc cu exegeza variantei latine a operei Stagiritului indică gusturi ciudate: e ca şi cum ai mânca îngheţată cu sos curry. Iar proliferarea eşecurilor este încurajată şi de lipsa unei reacţii critice: există ediţii din Aristotel care nu sunt discutate, despre care nimeni nu scrie, aşa că impostura nu poate fi denudată.

Din aceste motive, rareori ne pute