Aşadar, o temă pe marginea căreia am auzit până la saturaţie fraze sforăitoare şi bocete ipocrite, care ar fi trebuit să transceandă interese de partid sau lupta putere-opoziţie, pentru că vorbim, nu-i aşa?, „de viitorul copiilor noştri“, nu reuşeşte să depăşească nivelul de tarabă, unde se negociază incompatibilităţi contra cumul de norme. Se dovedeşte, a câta oară?, că în România consensul pe principii, priorităţi naţionale sau interes public, lucruri care umflă demagogic guşile politicienilor, nu au valoare nici măcar atunci când poartă semnătura marilor oameni de stat şi sindicat, cum s-a întâmplat cu Pactul pe Educaţie.

Incredibila poveste a Legii educaţiei, marca Miclea-Funeriu, s-a sfârşit într-o baie demagogică. Etern rectoriţa Andronescu, vârf de lance al mediocraţiei de gaşcă, şi-a impus punctul de vedere, susţinută, după cum era de aşteptat, de colegii săi din multinaţionala parlamentari-profesori & rude şi prieteni de afaceri de toate culorile politice. Dezbaterea se cantonează strategic în zona naţionalismelor inflamate (predarea istoriei şi geografiei în maghiară va duce la revizuirea frontierelor, adică la cedarea Ardealului!), problemele de fond, cele care ajung direct în mlaştina urât mirositoare a intereselor universitare, sunt inabil ocolite. Semnificativ este că nici măcar PDL nu se omoară să demonstreze, cu articolele în mână, şi nu cu aceleaşi cuvinte care dau frumos din coadă, care sunt modificările aduse legii de Comisia de învăţământ din Senat, încercând astfel să convingă opinia publică de buna lor credinţă şi de motivele reale ale asumării. Tăcerea cosmică a democrat-liberalilor arată că Mihail Hărdău nu este singurul care nu are legea la inimă şi la portofel.

Aş fi foarte curioasă să aud din gura PSD şi PNL, iniţiatorii principalelor amendamente, răspunsuri la câteva întrebări.

1) De ce au scos interdicţia ca directorii