Romanul Gabrielei Adamesteanu este o lectie despre ce a insemnat jumatatea de veac ce a stat sub semnul comunismului, despre cum a schimonosit acesta fiinta umana. Primul lucru care iti vine in minte, inca de la primele pagini ale romanului Provizorat, al doilea roman de dupa 1990 al Gabrielei Adamesteanu, este ca nu exista, in ciuda distantei temporale dintre ele, nici o ruptura intre cartile autoarei. Ele par a fi scrise intr-o perfecta inlantuire, de parca si contextul in care au aparut a fost unul egal cu sine, nefracturat de nici un soc istoric. Nu numai ca personajul principal al recentei carti este Letitia Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizata, dar si tematic, si compozitional Provizoratulprelungeste Dimineata pierduta. Aceeasi bucla deschisa catre trecutul care apasa sau chiar condamna, aceeasi etajare a destinelor paralele, dar care se infuenteaza reciproc, aceeasi obsesie a genealogiilor problematice si a implicatiilor politice care dau in vileag nebunia unui veac capabil sa aglomereze intr-o singura viata de om atitea experiente divergente, imposibil de testat una dupa alta ori chiar simultan, in vremuri normale. Ceea ce aduce nou acest recent roman este o alta perspectiva, una data in vileag, a unui narator extrem de reticent in a-si trada prezenta in spatiul fictiunii, care regizeaza foarte abil momentele epicului din perspectiva prezentului postcomunist si care are, prin urmare, posibilitatea de a observa absurdul unei lumi in care individului i se rapeste dreptul la normalitate. Nu in ultimul rind, romanul acesta pune in pagina, cu o arta a discretiei foarte subtila, cazul devenirii, sub presiunea ideologiei, dar si a spaimei generalizate, a omului nou, obisnuit, ca in Orwell, una sa gindeasca si alta sa spuna, sa citeasca adevarul dincolo de aparente, sa fie suspicios si sa interpreteze permanent prezentul prin prisma trecutului