Desigur, politica fiscală determină în mare măsură mersul unei economii şi structura unui buget. Dar la noi fiscalitatea pare mai degrabă o combinaţie de numere câştigătoare de loterie decât construcţii echilibrate de politică fiscală. Fascinaţia aceasta pentru numerele corecte ţine mai mult de ideologie, dar, într-o Europă pragmatică, distincţia simplistă dreapta taxe reduse, stânga taxe crescute nu se aplică aşa cum pare că la noi începe să fie privită. Această trimitere ideologică este susţinută şi de îndârjirea cu care o parte a PDL şi guvernul ţin de cota de 16% ca ultim element identitar şi unic sprijin pentru mediul de afaceri. Însuşi premierul Boc evocă, de fiecare dată, păstrarea cotei unice ca un element de sprijinire a mediului de afaceri.
Din acest punct de vedere, fidelitatea faţă de această cotă este prea importantă pentru guvern pentru a putea fi pusă în discuţie. Prea importantă? Da, dar fascinaţia cotei ideale, nu a cotei unice, este prea mare chiar în partidul de guvernământ. Altfel nu se explică iniţiativa unui grup de parlamentari PDL (printre care chiar şi prea discretul ministru al Economiei Ion Ariton, pe vremea când era parlamentar, nu guvernamental) de a reduce impozitul pe venit de la 16% la 10%. Propunerea este deja jumătate de lege, trecând prin Senat în ciuda opoziţiei Ministerului de Finanţe (care vede o gaură în buget de 1 miliard) şi este cu atât mai interesantă cu cât duce la sfârşitul cotei unice, de vreme ce impozitul pe profit rămâne, în opinia vizionară a impredictibilului senator Urban, principalul iniţiator, la nivelul de 16%. În fond, nu ar fi prima dată când am asista la sufocarea cotei unice chiar de către fidelii susţinători.
Ministrul Pogea a consemnat acest fapt prin introducerea impozitului minim, eliminat abia acum nici două luni. Situaţia este însă caraghioasă, în cel mai bun caz. Senatorii fac o ex