Mai întâi, inconsistenţa exit-poll-urilor. Fie că n-au fost făcute profesionist, cu date incorect colectate şi prost procesate, fie basarabenii s-au temut să-şi declare opţiunea reală. Operatorii s-au orientat, cumva natural, dar într-un mod care a viciat obiectivitatea sondajului, spre oamenii dispuşi să răspundă. Putem uşor presupune că pensionarii, în special rusofonii care i-au votat pe comunişti, s-au eschivat sau au livrat răspunsuri nesincere când au fost întrebaţi în română de nişte tineri cu accent de Bucureşti.
Apoi, un an de guvernare democratică e prea puţin pentru o semnificativă schimbare de mentalitate. Peisajul media s-a dezvoltat spectaculos, au apărut două televiziuni de ştiri, oamenii au gustat din libertate, însă sărăcia, instabilitatea politică, blocajul constituţional au determinat deznodământul scrutinului. Aşa miliardari cum sunt, comuniştii au gustat pâinea neagră a opoziţiei, nu le-a plăcut şi au tratat scrutinul din 28 noiembrie ca pe un al doilea Stalingrad, ca pe ultima lor bătălie. S-au comportat, din nou, asemeni unui partid-antisistem. Au compromis alegerea preşedintelui în decembrie 2009 şi, ulterior, vreme de 6 luni, au boicotat şedinţele parlamentului. Au sabotat referendumul din 5 septembrie, menit să schimbe procedura de alegere a şefului statului. Au inventat diguri aruncate în aer de guvernanţi pentru a proteja oraşe româneşti, au răspândit minciuni şi diversiuni, au înscenat răpiri de persoane. Voronin a refuzat să participe la dezbaterile electorale, preferând să-şi înjure adversarii la conferinţe de presă, i-a ameninţat şi insultat pe alegători.
La celălalt pol, Alianţa a funcţionat incoerent. A reuşit să menţină pe linia de plutire economia şi a avansat spectaculos în relaţiile cu Occidentul, însă comunicarea cu populaţia a lăsat mult de dorit. Nu a ştiut să-şi prezinte, pe durata acestui an, nici propriile
