Pentru mulţi dintre noi, firesc şi normal - vorbesc aici de o normalitate care să ne bucure, care să ne dea asigurarea unui sentiment de bine -, Vladimir Tismăneanu ar trebui să fie profesorul Tismăneanu, nimeni altul decât cel care este invitat, sistematic, la mai mult decât importante conferinţe internaţionale, la dezbateri al căror înalt nivel ştiinţific nu poate fi pus la îndoială.
Cărţile sale apar în cele mai prestigioase edituri, este ascultat cu atenţie atât la Washington, cât şi la Chişinău, comunităţile ştiinţifice din Viena, Bruxelles sau Varşovia, de pildă, îl invită cu un interes nedisimulat. Îi datorăm profesorului Tismăneanu scrierea unor cărţi excepţionale - "Despre 1989 - Naufragiul Utopiei", "Reinventarea politicului - Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel", ca să dau doar trei exemple - sau coordonarea unei lucrări edificatoare ("Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor"), care cuprinde eseuri ale unor renumiţi intelectuali disidenţi (Vaclav Havel, Jacek Kuronv, Adam Michnik), ale unor nume prestigioase din aria gândirii filosofice (Timothy Garton Ash, Leszek Kolakowski). În mod natural, adică mai mult decât firesc şi normal, atunci când ne raportăm la persoana lui Vladimir Tismăneanu, o anume logică, deloc subtilă sau cu rafinamente ermetice, ne îndeamnă să articulăm în forma şi fondul prezentate mai sus: profesorul Tismăneanu.
Dar în România o asemenea raportare pare să fie nu doar o simplă extravaganţă caraghioasă, ci o crimă abominabilă. În România, profesorul Tismăneanu este făcut "şobolan", "evreu", "jigodie stalinistă", "agent CIA", "mincinos cronic", "che guevarist", "pui de comunist" etc. Sau este ironizat - de către cine, Dumnezeule! -, luat în dărbacă, minimalizat în băşcălie sau, în intervenţiile mai "luminoase", tratat ca "băiat simpatic". Gândirea sa, pliată pe o societate deschisă, în forma reversului ag