Din păcate, lăsând la o parte un număr de poeme asupra cărora voi reveni, lectura cărţii Alcool lasă pe ansamblu o senzaţie de alcool îndoit cu apă, în pofida dicţiunii impecabile, a câtorva piese de excelenţă şi a tentativelor de reinventare. Ion Mureşan reabilitează inclusiv formulele clasice ale poeziei cu rimă, poemul „ocazional“ şi „rugăciunile“ lirice, ba chiar şi „cântecul de leagăn“, fără însă a reuşi să capteze atenţia ca, de exemplu, în poemele sale narative – poate şi pentru că, în pofida contrapunctului pe care-l realizează, rimele îl fac să-şi piardă întrucâtva timbrul personal. Senzaţia e că de multe ori discursul se desfăşoară elaborat, grav, plin, oracular, dar în gol, fără a reuşi să se umple de căutata substanţă vizionară sau să se susţină prin propria tonalitate, diluându-se după momente de autentică elevaţie sumbră. Excepţie face, între altele, Poemul alcoolicilor, principalul „extras pe single“ cu potenţial de hit liric al acestui volum, un poem compasiv, bine condus şi strunit, bun conducător de emoţie: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se/pe lângă ziduri/şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/scrise de un şcolar stângaci.//Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/apropie de ei o cârciumă/căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ce împinge cu degetul o cutie de chibrituri.../.../Şi până la amiază oraşu-i ca purpura,/Până la amiază se face de trei ori toamnă,/de trei ori se face primăvară,/de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde./Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,/aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă/cu o caldă responsabilitate./Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,/nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,/ci pentru că inspiraţi de tinereţe/ei reuşesc să spună luc