Este cât se poate de plauzibil ca hărţuielile să continue în peninsula coreeană. Regimul de la Phenian nu vrea însă război acum, ci joacă o carte sensibilă pentru continuitatea regimului dinastic stalinist, iar ambiţiile proprii, de afirmare în clubul puterilor nucleare, îi dau Coreii de Nord suficiente motive să mai facă mişcări bruşte. Dar atât. În ecuaţia aceasta pot fi incluse şi pretextele de circumstanţă. Unul ar fi chiar exerciţiul comun de pe Marea Galbenă, care desfăşoară în larg ample forţe americane şi sud-coreene.

La capitolul semnale că tensiunile vor mai continua o vreme nu trebuie omisă nici prezenţa lui Kim Jong-Il sau a lui Kim Jong-Un la un concert al orchestrei de stat, în plină criză militară şi diplomatică. Un gest de maximă aroganţă, transmis de altfel pe toate canalele de agenţia naţională de presă, care ar trebui perceput ca mesaj subliminal că regimul stalinist nu şi-a epuizat ideile în acest joc, executat la limită.

De cealaltă parte, Coreea de Sud întâmpină Phenianul cu un discurs mai tranşant cu fiecare zi şi cu o mutare pragmatică: l-a înlocuit pe ministrul Apărării cu un fost şef de stat major. Gestul Seulului transmite Nordului că Sudul este mai vigilent decât luminează „politica razelor de soare".

Dar şi în aceste circumstanţe întrebarea este: „De ce un război total este puţin plauzibil?", şi nu „Când începe războiul?". Să ne uităm în regiune. Cine şi-ar permite acum luxul beligeranţei?

China? Mă îndoiesc. Un conflict de proporţii la graniţele sale ar fi o lovitură de graţie dată logicii simple. Beijingul a început să culeagă roadele sistemului său original - „o ţară, două sisteme". În timp ce Europa este măturată de criza financiară, China cumpără porturi şi resurse strategice nu doar în Africa, ci şi pe Bătrânul Continent, creşte bugete în domenii-cheie, inclusiv militar, şi se pregăteşte pentru tot mai apro