Ai la dispoziţie un ciomag, un cuţit şi un pupincurist. Ce faci cu ele? Îl baţi şi-l tai pe pupincurist? Greşit. Total greşit. Ar scăpa prea uşor aşa. Ascuţi ciomagul şi îl tragi pe respectiv în ţeapă de n-o să o uite cât o trăi. Doar e vorba de orgoliu... oameni suntem sau baloţi de paie?!
Dar hai să încep cu începutul. Ne-am hotărât ca tema paginii de azi să fie "ce mă enervează pe mine cel mai tare". Toate bune şi frumoase. Doar că eram în pană de idei. Atâta tot... mă uit în jur şi ce văd? Evrika! În ziua de azi, oriunde întorci nasul te trăsneşte un miros putred de pupincurism. Parcă a devenit un trend, serios. Şi ca să nu ziceţi că folosesc noţiuni nedemne de a fi incluse într-un articol, na: pupincurist, -ă, pupincurişti, -ste s. m., s. f., adj. (vulg.) linguşitor, servil, slugarnic. Ei, vulgar, nevulgar, ăsta-i adevărul. Fauna umană e uimitor de bogată, asta e clar. Desigur, e inclusă şi categoria ţăranilor pupincurişti pe care drumurile i-au purtat într-o oarecare urbe şi care au fost crescuţi în acest spirit onorabil şi practică meseria asta involuntar, din moşi strămoşi. Oricum ar fi, simptomele sunt aceleaşi la toţi. Nu pot însă să mă pronunţ decât în cazul celor care îşi fac veacul pe coridoarele liceului.
Păi... Probabil ar trebui să încep prin a spune că şi folosirea acestei tehnici e o artă. Şi din câte am observat, în general, fetele bat recordul la astfel de sporturi extreme. E vorba de cele care îţi adună scamele de pe bluză, care pretind că ascultă "Betovăn" şi debitează aberaţii filosofice cu duiumul doar ca să pară interesante în faţa profesorilor, care îşi cer scuze în numele întregii clase deşi n-au făcut nimic prin care să intre în dizgraţia profesorilor (doar de, trebuie să fie cineva care să spele ruşinea întregii clase), care îşi aştern mutrele de mimoze şi îşi fixează un zâmbet la fel de fals ca şi adidaşii Nike de pe tara
