Gândindu-mă la România mea, la cât de… şi cât de… aş vrea să fie, iar eu să-i fac crochiul dintr-o tuşă fermă, în ziar, n-am priceput ce vrea să spună murmurul vag al unui glas, aproape. "România mea! România mea? România mea…" mă muncea intestin imaginea patriei care, nu-i aşa, ar fi trebuit să mă definească, să mă conţină, să mă regăsească. Şi murmurul ca un oftat sau ca un suspin de fond, de aproape, adie iar peste imaginea ţării, tocmai când întinsesem mâna minţii către salba ei de galbeni prinsă la gât, coborând spre sâni, peste ţesătura iei - pentru connaisseuri, "România Revoluţionară" de C. D. Rosenthal. "România mea!" începe iar gândul năvalnic să compună imagini, gesturi, stări - simt un gol insuportabil în stomac şi un miros de prăjeală într-un ulei cam gros şi cam stătut, care vine de la aripioarele KFC. Scriu într-un loc în care se mănâncă păsări. Păsări ale ţării, cu aripi retezate... Deh, regim patetic într-un decembrie de post.
"România mea", şi suspinul iar, mai aproape, spulberă troiene întinse peste gresii. Simt o mişcare, gestul mărunt, aproape repezit, apoi renunţarea. Mă trezesc brusc, ca un vers de imn şi văd copilul chel, urduros şi cu o coajă de rană desfăcută, aproape de creştet. Îşi trage mâneca deşirată peste mucii nasului şi se-ndreaptă spre altă masă. "Ce spui?!" adie şoapta mea în urma lui. "Eşti o jigodie, bre. Ţi-am cerut de-o pâine şi te benoclai ca prostu. Hai sictir!" Deci, da... "România mea?!"
Gândindu-mă la România mea, la cât de… şi cât de… aş vrea să fie, iar eu să-i fac crochiul dintr-o tuşă fermă, în ziar, n-am priceput ce vrea să spună murmurul vag al unui glas, aproape. "România mea! România mea? România mea…" mă muncea intestin imaginea patriei care, nu-i aşa, ar fi trebuit să mă definească, să mă conţină, să mă regăsească. Şi murmurul ca un oftat sau ca un suspin de fond, de aproape, adie iar
