De fiecare dată când ies din ţară mă simt acasă. Îmi plac oraşele curate, pavate cu piatră cubică, casele vechi iubite de cei care le locuiesc, lumea veselă şi îmbrăcată şui şi espresso-ul tare de pe terasele amplasate direct pe trotuar. Citesc hărţi, caut străduţe, fotografiez biciclete, pierd timpul. Deseori dau de compatrioţi cu care îmi place să vorbesc româneşte. Când în jurul meu se vorbesc toate limbile pământului, am atunci sentimentul că port cu mine ceva preţios. Am încercat odată să-i explicăm unui american de ce râdem atât de tare la o propoziţie precum "Curat murdar, coane Fănică", dar ne-am lăsat păgubaşi. Apoi ne luăm la revedere, ne promitem că ne întâlnim în ţară "la o cafea", deşi ştim că n-o vom face. Revenim "la locurile noastre" grăbiţi, nervoşi, mereu în goană să câştigăm timp, mereu cu frustrarea că cineva ni-l fură. Auzim zilnic că la noi nu se poate, că românu-i aşa

şi pe dincolo, că ţara e frumoasă, dar păcat că-i locuită şi, cu toate astea, în sinea noastră, sperăm că ne vom revedea într-un oraş frumos şi curat în care să ne redescoperim şi să putem sta de vorbă în linişte la un espresso şi un pahar de vin roşu. Aşteptăm, fără să ne dăm seama că această aşteptare este, de fapt, viaţa noastră.

De fiecare dată când ies din ţară mă simt acasă. Îmi plac oraşele curate, pavate cu piatră cubică, casele vechi iubite de cei care le locuiesc, lumea veselă şi îmbrăcată şui şi espresso-ul tare de pe terasele amplasate direct pe trotuar. Citesc hărţi, caut străduţe, fotografiez biciclete, pierd timpul. Deseori dau de compatrioţi cu care îmi place să vorbesc româneşte. Când în jurul meu se vorbesc toate limbile pământului, am atunci sentimentul că port cu mine ceva preţios. Am încercat odată să-i explicăm unui american de ce râdem atât de tare la o propoziţie precum "Curat murdar, coane Fănică", dar ne-am lăsat păgubaşi. Apoi ne luăm la