Există însă, în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva.

Mânia e omenească. Poate fi şi divină. Se vorbeşte de „sfântă mânie", de furia zeilor, de Iisus izgonindu-i cu biciul pe negustorii din templu. Ura însă, ura constantă, tenace, devenită ocupaţie cotidiană, e în afara omenescului. E o boală sufletească, o voluptate morbidă, o viclenie a demonilor. Nu poţi trăi fără încetare sub semnul ei, dacă vrei să-ţi conservi sănătatea interioară. De o „sfântă ură" (ura de clasă) s-a vorbit numai în perioada „aurorală" a comunismului.

Există însă, în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva. Nu mă refer la cei care, nemulţumiţi de politicieni, legi, curbe de sacrificiu, demagogie şi incompetenţă, se înfurie periodic şi îşi varsă năduful pe unde apucă. Mă refer la cei care şi-au făcut din ură şi din exprimarea ei o profesie lucrativă, un program, un mod de viaţă. Ura pare să fie, în aceste cazuri, preocuparea dominantă a persoanei, unicul conţinut al prestaţiei ei publice: un viciu şi o obsesie.

Te poţi scula şi te poţi culca în fiecare zi cu o grijă, cu o dorinţă de împlinire, cu un afect intens, euforizant sau melancolic. Pe vremuri, lumea se scula şi se culca făcând o rugăciune. Dar să te scoli şi să te culci cu maxilarele încleştate, să fii locuit, neîncetat, de proiectul demolării, să cauţi mereu, hămesit, strategia optimă a linşajului, trebuie să fie cumplit. Evident, cei loviţi de această patimă mă irită şi, adesea, mă dezgustă. Dar - o spun fără ipocrizie - mi se întâmplă, nu o dată, să îi compătimesc.

Încerc, de pildă, să mă pun în pielea celor care îl urăsc pe Traian Băsescu. Nu în pielea celor 90% dintre români care şi-au pierdut încrederea în el, ci în piele