CĂNTEC

A venit un lup din crâng/ Şi-aleargă prin sat să fure/ Şi să ducă în pădure/ Pe copiii care plâng./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi am ieşit eu c-o nuia:/ "Lup flămând cu trei cojoace/ Hai la maica să te joace”"–/ Eu chemam pe lup încoace,/ El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac/ Întreba pe la vecine:/ "Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu, să-i vâr în sac!"/ Ş-am ieşit eu şi i-am spus:/ "Puiul meu e bun şi tace/ Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace! –/ Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!/ Du-te, du-te!" şi s-a dus.

Şi a venit un negustor/ Plin de bani, cu vâlvă mare,/ Cumpără copii pe care/ Nu-i iubeşte mama lor./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi-am ieşit şi l-am certat:/"N-ai nici tu, nici împăratul/ Bani să-mi cumpere băiatul!/ Pleacă-n sat, că-i mare satul!/ Pleacă, pleacă!" şi-a plecat.

Aceasta e poezia iniţială a conştiinţei mele de copil. Cu siguranţă, poezia aceasta m-a legănat şi a ţinut loc de nani-nani băiatului singur şi trist care am fost. Cred că am învăţat-o în aşa fel, încât ea e primul grai, care mi-a format viziunea asupra lumii. Nu înţelegeam eu de ce lupul trebuie să aibă trei cojoace, când nici pândarii de la vie nu aveau mai mult de unul.

Mă temeam că, într-o variantă oarecare, dacă tata-mare îl va chema pe lup încoace, lupul va şi veni.

Mă surprindea faptul că un om sărac vrea să vâre copiii în sac şi refuzam să-mi imaginez asprimea sacului, în care ar fi trebuit să mă ia respectivul om dacă bunicii mei ar fi considerat că nu mă port bine.

Îl uram pe nefericitul care cumpără copiii neiubiţi de mămici şi, întrucât mama care mă născuse era departe de mine, mă temeam să nu cumva să fie vorba chiar despre mine în această parte a poeziei.

Tata-mare nici nu avea precauţia de a-mi spune că poezia e una, şi viaţa e alta. Oamenii mari îi judecă, după cum sunt ei, pe toţi copiii pe