Niciodată nu s-a stabilit cum de în zilele de 13-15 iunie 1990, proaspăt botezata Poliţie Română, la acea dată, nu a putut opri valul de violenţe din Bucureşti, ba, mai mult, nu am aflat cum se făcea că minerii mergeau pe bulevardele Capitalei cu maşinile Ministerului de Interne şi cum poliţişti în uniformă îi conduceau pe vandali în punctele de atac. Niciodată nu am aflat exact ce joc periculos au făcut Internele în timpul mineriadei din 1999, cum a dezertat de la locul faptei generalul Gh. Lupu, şeful forţelor de ordine, dând de pământ cu uniforma (aşadar, apucătura nu e nouă), dar şi abandonându-şi subordonaţii care aveau să fie nu doar malatrataţi de mineri, dar şi umiliţi. Nu ni s-a explicat pe baza cărui fapt legal şefii Internelor afişau pe faţă, atunci (dar şi mai târziu), simpatia lor pentru un partid politic, Partidul România Mare, şi C.V. Tudor, care îndemna la răsturnarea ordinii constituţionale. Faţă de toate acestea, secretul cu vilele poliţiştilor, ridicate mai peste tot în ţară, din leafa prăpădită de la statul falit, nu mai merita desigur nici o explicaţie.

Când au înflorit interlopii, traficanţii, hoţii, infractorii, ni s-a vorbit de inhibiţie, vulnerabilitate, subfinanţare, dar şi de reformarea, europenizarea ş.c.l. Poliţiei Române. Ni s-au arătat drăgălăşenii cu agenţi de circulaţie oferind flori şoferiţelor de 8 Martie, beţivi şi chiar o judecătoare cherchelită ultragiind organul, câte un hoţ prins.

În interval ni se prezintă un metabolism în aparenţă aproape de normal, gata de Schengen. De partea cealaltă, dinspre percepţia cetăţeanului, reflexul de neîncredere, reticenţă, teamă, întrupat deseori în dispreţ şi luare peste picior faţă de poliţie şi poliţişti persistă. Şi cum să fie altfel, când boala Internelor face ca instituţia să fie un soi de Doctor Jekyll şi Mister Hyde? Doar în urmă cu un an, în timpul campaniei electorale pr