1 Decembrie. Sărbătoarea Naţională a României a rămas, astăzi, aproape numai prilejul de-a ne aminti cu recunoştinţă de înaintaşii care, după jertfele din prima conflagraţie mondială, reuşeau întregirea ţării într-un rotund istoric, aducând Ardealul străbun alături de Regat. A fost rodul patriotismului unui strălucit monarh, Ferdinand, în ale cărui vine sângele german curgea româneşte, a fost fructul abnegaţiei şi neostoirii unor mari politicieni pentru care, atunci, n-au existat culori ale partidelor, ci doar cocarda tricoloră a naţiunii.
Ce este azi România lăsată moştenire de acei eroi? O ţară cenuşie, sub cer de plumb. O ţară în care, după jumătate de veac de totalitarism atroce, în Decembrie ‘89 renăscuse Speranţa. O ţară care, bogată în resurse, cu pământ mult şi darnic, cu oameni harnici, dacă au în frunte gospodari inimoşi, iar nu bicisnici, avea toate şansele să prospere, să fie respectată într-o Europă unită. Ce s-a ales de toate acestea, în numai 20 de ani? Praful şi pulberea. Guvern după guvern, partid după partid, rotindu-se la putere, au fost nu doar incompetente, ci mai ales adunate în- tr-o confrerie a jafului în folosul propriei clientele. Cu orice mijloace şi până la capăt. Secătuită de resurse, în ultimii ani mai mult decât oricând, România a ajuns paria Europei, supravieţuind doar milogindu- se pentru împrumuturi pe care generaţii întregi vor trudi să le restituie. O populaţie bolnavă şi vitregită, strivită de taxe şi impozite, cu oameni din care mulţi nu ştiu dacă vor apuca primăvara.
Vinovaţii? Întreaga clasă politică. Bicisnicii, moftangiii şi căpuşele care astăzi, la Bucureşti şi-n ţară, se vor înghesui în primul rând al asistenţei, spre a primi - pentru ce?! - Onorul militar. Biată ţară săracă, fostă cândva mândră şi bogată!
