(Patul unei dimineţi de marţi; mamă şi copil trezindu-se.)

„– Tu eşti un mamifer?

– Da.“

Am răspuns pe loc la întrebare, fără să respir, de gândit nu încape discuţie. N-am întrebat-o nici de unde ştie cuvântul, nici ce i-a venit să mă întrebe asta. Nimic. Niciuna dintre reacţiile obişnuite şi cu practică îndelungată. M-a apucat întâi o durere de minte. Când ne-au învăţat pe noi la şcoală că oamenii sunt mamifere? Parcă pe la începutul gimnaziului. A, sigur că da. Când mergeam eu la cercul „Prietenii adevărului ştiinţific“. Poate c-am scris în vreun extemporal despre asta, dar nu m-am gândit niciodată la oameni ca la mamifere. Nici măcar la mine, deşi… semne erau.

Ce ziceam? De unde pornisem? Aha, de la faptul că îndată ce am spus „da“ am regretat imediat. Dar nu o simplă părere de rău, nu, ci o zdruncinătură. Cum adică sunt mamifer? Doar atât? Ce-a fost în capul meu de nu i-am explicat copilului nimic? „Lasă, că-i spun eu acum.“ Mă întorc spre ea, dar adormise la loc.

Ia stai puţin. Şi dacă aş fi mamifer? Adică DOAR mamifer şi-atât. Cum ar fi? Pui viu am născut, lapte de mamifer i-am dat doi ani şi jumătate (hai, că aspir la urangutan), fac destul de urât când mă supăr, plâng când sunt tristă şi urlu destul de des (bineînţeles că în interior, la loc sigur, fără verdeaţă, cum altfel?). Bun. Mâncarea n-ar fi o problemă, adăpostul nici atât, cât despre stăpân… Dar n-ar trebui să fiu neapărat un mamifer domestic. Chiar nu vreau. Sălbatic vreau. Riscuri mari, adrenalină, calităţi rarisime. Nici urmă de stăpânire. Răspundere limitată. Libertate. Nici nu-mi pot imagina atâta libertate. N-ar mai trebui să mă îmbrac niciodată. Asta-mi place mai mult decât orice. Ca să-mi intre în voie (puii de foame, masculul de… drag), aproapele chiar o să fie ce-ar trebui să fie sau măcar o să semene mai bine. Stai să vezi tandreţe cât n-am păţit în viaţa mea!