Tradiţia sporturilor de iarnă în România este una de dată recentă, în ciuda faptului că relieful muntos ocupa şi în Vechiul Regat o pondere semnificativă. Importul acestor sporturi s-a făcut sub forma modalităţii de a petrece timpul liber iarna de către clasele aristocratice. Începutul a fost promiţător, însă rezultatele se lasă aşteptate şi azi.

Originile sporturilor de iarnă sunt, fără îndoială, utilitare. Deplasarea prin zăpezile Nordului sau nevoia de a traversa şi sigur, şi repede apele îngheţate au dus la apariţia schiului şi a patinajului. Vânătorii şi războinicii au preluat rapid aceste moduri de deplasare. Treptat însă, patinajul şi-a făcut loc şi în modalităţile de petrecere a timpului liber – să ne gândim doar la peisajele de iarnă ale maeştrilor flamanzi din secolul al XVI-lea.

O istorie regală şi una transilvăneană

Dar abia din secolul al XIX-lea putem vorbi despre „sporturi de iarnă“ în adevăratul sens al cuvântului. Descoperirea vacanţelor de iarnă în munţi s-a împletit cu moda sportivă, ascensiunile şi schiul devenind parte integrantă a acestora, întocmai ca şi seratele sau balurile. Concursurile au generat căutarea performanţelor şi a recordurilor. În 1892 avea să apară Uniunea Internaţională de Patinaj iar în 1924, primele Jocuri Olimpice de Iarnă, ţinute la Chamonix.

În România, sporturile de iarnă au o istorie duală. La Bucureşti şi în restul Vechiului Regat patinajul, schiul, bobul, hocheyul pe gheaţă au apărut în mediile aristocratice. Un rol esenţial a revenit Familiei Regale. Membrii acesteia puteau fi văzuţi nu doar ca practicanţi, ci şi ca patroni şi dezvoltatori ai lor. Astfel, prinţul-moştenitor Carol a patronat Federaţia Societăţilor Sportive din România, fondată în 1912, care a inclus de la bun început dezvoltarea sporturilor de iarnă printre obiectivele sale. Viitorul rege Carol al II-lea era el