Am avut candva un vis. As fi vrut sa fie altfel. Nu m-as fi gandit ca o tara, oricum ar fi ea, poate sa isi aduca locuitorii in pragul exasperarii. Nu muntii, vaile sau campiile au facut asta, ci noi intre noi ne-am omorat sperantele. Intr-un fel sau altul, noi toti am renascut in decembrie '89. Iluzia libertatii si a unei alte lumi. Am crezut ca e suficient sa fim liberi, ca sa putem visa si construi o alta viata.
Au trecut 21 de ani. Intre timp ne reevaluam visurile. Am crezut in viitorul acestui popor si i-am proiectat un destin grandios. Asa s-a intamplat ca nu mi-am dorit niciodata sa imi parasesc tara. Am ramas pentru ca am crezut mereu ca se poate si aici. Ca daca poti reusi oriunde in lume, de ce sa nu se intample mai bine aici decat in alta parte. Cu cat mi-am cunoscut mai bine semenii, cu atat mi-am pierdut mai mult speranta in visul de altadata.
Fiecare an petrecut aici a ucis cate un vis. Fiecare zi insista parca sa ma convinga ca nimic din ce am crezut, mi-am imaginat sau am sperat nu poate fi adevarat. Fiecare lucru vazut, simtit si atins in alte tari il gasesti aici intors pe dos. Totul la noi e cu susul in jos, pervertit, stricat. Iar daca nu a fost inca atins de mana romanului, e pe cale de disparitie.
Imi doresc pana si sa nu fi crezut atat de mult in romani si Romania. Socul cunoasterii ar fi fost mult diminuat, dezamagirea infinit mai mica, iar in locul furiei as fi experimentat poate un nevinovat sentiment de nepasare. Nici macar asta nu mi-a mai ramas. Pentru ca oricat mi-as spune ca imi este indiferent ce se intampla cu tara mea, stiu ca mi-as fi dorit sa fie cu totul altfel. Ca ar fi putut sa fie cu totul alta.
Unde am gresit? Cine ne-a furat si ne-a luat visul? Oricat as incerca sa arat cu degetul spre unii sau spre altii, stiu ca e un "normal" pe undeva. Ca daca cineva cu o putere si o intelige
