Reacţionăm contradictoriu în faţa comportamentelor al căror sens ne scapă. Reacţia – pe jumătate batjocoritoare, pe jumătate indignată – cu care mass-media şi elita mai degrabă snoabă a României actuale întâmpină de fiecare dată micii şi berea ori sarmalele şi ţuica cu care diferite înfăţişări ale Puterii înţeleg să întâmpine Crăciunul şi Anul Nou contrastează flagrant cu duioasa nostalgie care ne podideşte când auzim cetele cvasi-angelice de colindători, copiii îmbujoraţi care cântă cu voci cristaline „ne daţi ori nu ne daţi?“.

Or, nu prea văd de ce am condamna distribuţia de hrană în piaţa publică, în vreme ce ne topim de emoţie la gândul celor care merg din casă în casă şi cer imperativ de mâncare. Un colind pe care îl cântam în anii de şcoală spunea: „Scoală, gazdă, dă-mi colac/ca să nu rămân sărac/Un colac şi un covrig/ca să nu îngheţ de frig“. Din punctul de vedere al orăşeanului care se jenează de originile sale rurale – cam asta suntem toţi, la drept vorbind – ar trebui să fie mai reprobabil să ceri hrană decât să primeşti hrană. Şi iată că nu e.

Uităm că atât ospăţul comun care reuneşte în jurul aceluiaşi cazan aburind pe membrii comunităţii, cât şi ceata care străbate spaţiul aceleiaşi comunităţi pentru a cere şi a primi mâncare şi băutură fac parte din acelaşi fond străvechi de uzanţe prin care o colectivitate îşi asigură supravieţuirea. Uităm că hrana în comun, distribuţia şi redistribuţia de hrană, reprezintă o modalitate esenţială de solidarizare simbolică, dar şi de susţinere a membrilor mai săraci ai comunităţii. Purtându-se periodic ca o singură familie, mai întâi satul, apoi cetatea antică sau medievală îşi asigură şi dăinuirea, şi resursele umane necesare pentru aceasta.

În toate cetăţile antice, ospeţele publice sunt o datorie sacrosanctă a autorităţilor. În Grecia, magistraţii în funcţie organizează măcar o dată pe l