Nu sângele îmi spune cine este România pentru mine. Are şi el partea lui de contribuţie, dar nu una decisivă. Nici pe ce-mi spun ochii nu mă bizui până la capăt. Ca să aflu cine este România pentru mine, îmi folosesc mintea doar în rol de consultant. Răspunsul mi-l dă de fiecare dată inima. Ea este cea care-mi spune şi ce este şi cine este România pentru mine. Înainte de a fi o ţară, este o stare. O stare de îndrăgostire fără de care n-aş şti la ce poate fi bun sângele şi nu m-aş pricepe ce întrebuinţare să dau gândurilor şi ochilor.
Pentru ca totul să fie foarte clar, din punctul de vedere al inimii mele, singurul care contează în ce mă priveşte, se cuvine să spun cine nu este deloc România pentru mine. Şi nu este niciunul dintre guvernele ei. Tot aşa, preşedintele actual, ca şi cel de dinainte, faţă de care am comis vreme îndelungată eroarea de a manifesta o simpatie nemeritată. Deloc, dar deloc nu este România pentru mine elita dreptace care a azvârlit de pe meterezele culturii certificate de bonitate morală spre cei ce i se gudură la picioare, pe ceilalţi împroşcându-i cu cinismul indiferenţei ei trufaşe.
Cine nu este în mod fundamental România pentru mine. Bunăoară, imnul de stat, chiar dacă atunci când îl aud mă simt pătruns până la temeliile sufletului. Apoi, drapelul cu cele trei culori, deşi îmi vine să mor de dragul fiecăreia dintre ele, dar prea mulţi ipocriţi se înfăşoară în drapelul acesta pentru a se vedea cât de mult îşi iubesc ei patria, şi pentru a transmite public avertismentul că orice încercare de a-i pune la punct este o atingere adusă însemnelor naţionale. După care trecutul. Fiindcă vreau, dar vreau până la lacrimi, să începem în fine să ne legitimăm cu prezentul. Apoi prezentul, pentru că mi se pare că prea se folosesc abuziv de el cei cărora le pute al dracului de tare trecutul. Apoi viitorul, deoarece şi-a făcut prostu