De ce spunem “La Mulţi Ani România!” cu nisip între dinţi? De ce ferestrele cu tricolorul idealist arborat au devenit atât de rare în Bucureşti? Ce sărbătorim noi astăzi: o ţară din versuri, Camelotul din Balcani?

România nu e făcută din versuri, ci din oameni. Când între imaginea din poezii şi realitatea din stradă se întinde un spaţiu viran atât de mare, apare şi nisipul dintre dinţii noştri de români fericiţi că avem liber pe 1 decembrie. Suntem liberi să stăm la cârnaţi şi căldurică în timp ce politicienii noştri înjură sub deja tradiţionalul duş rece de început de decembrie. I-am privit 20 de ani stând acolo, printre tunuri şi microfoane, mărunţindu-se din ce în ce până au ajuns să fie mai mici decât nişte sarmale. Dar nu a fost aşa dintotdeauna.

Orice comunitate socială are o nevoie psihologică de modele, de eroi. E una dintre condiţiile sănătăţii mentale. Or moralul nostru subţiat nu se mai poate hrăni cu Mihaiviteji sau Ştefani legendari. Cu ei mai putem construi doar mituri, nu structuri solide. Din primele avem belşug, de ultimele ducem însă lipsă în prezent. Asta cu toate că statul român modern va împlini în curând un secol. Dovadă de noroc dar şi de straşnică construcţie.

O construcţie imaginată şi finalizată acum un secol de câţiva oameni de stat şi cu statură. Printre ei m-am oprit întâmplător la ardeleanul Alexandru Vaida Voevod (i-am citit recent monografia). The Times scria despre român, în 1920, că este “un bărbat de un caracter ferm şi independent, posedând calităţi alese şi o inteligenţă politică rară, (fiind) prin eminenţă, un bărbat de cultură şi cu vederi europene, pe deplin în curent cu principalele mişcări ale civilizaţiei din Europa şi doritor de a-şi asocia ţara sa la ele”. Într-o perioadă în care dualismul era politica de stat a Imperiului Austro-Ungar, Vaida Voevod reuşise să pătrundă în anturajul Arhiducelui Franz Fer