Daca sentimentul national asigura existenta popoarelor, cum credea Nicolae Titulescu, atunci de ce nu ne este mai cald cugetand la dansul, si constiinta respiratiei in plina contemplare nu ne face mai fericiti?
Probabil pentru ca ne-am saturat sa privim superba gaselnita a lui JFK, care indemna americanul sa nu se mai intrebe ce poate face tara pentru el, ci invers, ca pe o suprema manifestare a patriotismului, care aducea implicit si un sentiment de vinovatie celor care se descopereau in offside.
Mie, de pilda, acum imi vine sa-i dau tarii mele un genunchi in stomac. Ma aflu intr-un centru de recuperare si aproape ca urlu de durere de cate ori un medic imi indoaie piciorul neputincios, pe care nu am voie sa calc pana la finele lui ianuarie, un picior subtire ca o manuta, atrofiat dupa doua luni de ghips. Si a fost ghips modern, subtirel, usurel, scump, nu din ala tolomac, adus din Chisinau.
... Doar ca nu m-a pus nimeni sa urc pe gard, in niciun caz tara mea, Traian Basescu, Opozitia, tiganii, hingherii, agentii Fiscului, tata, care nu m-a impins sa fac Dreptul, nici macar nu m-a fortat sa invat tamplarie, ca sa am si eu o meserie si sa fie si socrul meu multumit.
Si atunci, de ce plecam din Romania? Pentru ca ne-am imaginat ca alta patrie inseamna binele, demnitatea, bogatia sau macar un nivel de trai mai duios. Si, cu foarte putine exceptii, care asimileaza tara conducatorilor ei din cauza unor experiente personale nefericite, dorim sa ne trezim dimineata mai normali la cap. Fara a fi victime (ce sentiment voluptos!) ale institutiilor construite pentru a jecmani, nu pentru a aduce cetatenilor servicii.
Desigur ca nu sunt mai patrioti cei care raman decat cei care o sterg voiniceste din Romania. Multi dintre cei care isi muta simtirea departe raman cu o infirmitate dureroasa in suflet, fie ca o recunosc sa
