Miercuri, 1 Decembrie. Ora 10:00 dimineaţa. La Arcul de Triumf, acolo unde s-a desfăşurat ca în fiecare an parada militară, oamenii încep să se strângă. E drept că, oricât de tare ar urla patriotismul în tine, parcă îţi cam îngheaţă prin vene sângele de român – de la mic la mare – pe o aşa vreme.
Plouă şi pe jos s-a făcut un strat gros de polei. Dacă nu eşti atent, îţi poţi rupe lejer gâtul din doi paşi şi trei mişcări. Pe deasupra, mai bate şi vântul. Cu legitimaţia de jurnalist acreditat pentru Ziua Naţională ţinută la vedere, mă strecor printre mulţime să iau "pulsul" românilor de ziua lor.
Cu ei, printre ei, îi poţi descoperi în toată splendoarea. "Altădată nu mă mai iau eu după tine. Puteam să stăm frumuşel acasă, să ne uităm la televizor. La căldură. Dar înţelegi tu vreodată?", surprind o discuţie între un domn nemulţumit şi o doamnă. Probabil, soţ şi soţie. Parcă aş fi de acord cu domnul, dar mă abţin de la a interveni în discuţia lor. Meseria e meserie, aşa că îi las şi trec mai departe.
Încet-încet, se umplu rândurile, iar salvele de tun şi onorul militar dat premierului Boc anunţă începutul paradei. Pe la ora 11:00. "Mami, îl văd şi pe Băsescu?", întreabă curios un puşti. Nu am mai apucat să aud răspunsul doamnei, căci m-am trezit în faţă cu un vânzător de steaguri. Cu tolba plină, omul, pentru care 1 Decembrie înseamnă o zi numai bună să mai facă un negoţ cinstit la ciorap, încearcă să-mi vândă puţin "patriotism". "Vă servesc cu un steag, domnişoară? Haideţi, că toată lumea are. Doar e ziua noastră!" Refuzul meu îl nemulţumeşte, aşa că pleacă să-şi găsească un client mai cu obraz.
Mă mai învârt prin mulţime şi mă dau la discuţii cu diverşi despre mândria de a fi român. "Păi sunt mândru. Normal că sunt. Altfel nu aş fi aici pe frigul ăsta!" "Şi, după, vă bagaţi la o porţie de fasole, un pahar cu ţuică?", într
