Probabilitatea ca Banca Centrală Europeană să ia exemplul FED şi să treacă la cumpărarea de obligaţiuni, adică la finanţarea monetară a datoriei, împotriva tuturor regulilor „ortodoxe” ale UE, capătă contur. Există argumente pro şi contra unei asemenea acţiuni de negândit până de curând. Între argumentele forte se regăseşte evidenţa că pachetele de salvare puse la dispoziţia Greciei şi Irlandei nu au fost de natură, în pofida consistenţei lor, să calmeze investitorii în obligaţiuni suverane, care continuă să ceară dobânzi înalte. Mai mult decât atât, aceştia şi-au mutat tirul spre Spania, Portugalia şi Italia, deşi reprezentanţii acestor state insistă ori de câte ori se iveşte ocazia să declare că nu au nevoie de ajutor. Faptul că investitorii în obligaţiuni suverane se dovedesc insensibili atât la eforturile financiare ale UE şi FMI, cât şi la cele ale guvernelor care anunţă în cascadă măsuri de austeritate pentru reducerea de deficite şi datorie publică indică, dacă mai era nevoie, caracterul pur speculativ al comportamentului investitorilor.

Mai pe scurt, banii contribuabililor europeni, cu deosebire germani, au ca destinaţie exact buzunarele acestor investitori. În mod clar, pachetele de salvare nu descurajează, ci dimpotrivă încurajează pieţele să ceară dobânzi din ce în ce mai mari, pentru că există „convingerea” că pachetele de salvare se vor succeda unul după celălalt, iar contagiunea devine regula. Dacă BCE va trece la cumpărarea masivă de obligaţiuni, pe modelul FED, există speranţa că aceasta va potoli din lăcomia investitorilor. De partea cealaltă, există desigur argumentul forte, potrivit căruia monetizarea datoriei prin cumpărarea de către BCE a obligaţiunilor suverane va recompensa exact statele din Uniune care au ignorat criteriile de disciplină bugetară care au stat la baza monedei unice. Când însă în această categorie intră mai toate, cu e