Ştirea a făcut înconjurul lumii, traducătorii lumii trudesc, repede, repede: Michel Houellebecq a obţinut premiul Goncourt 2010, pentru La carte et le territoire (Flammarion). Literatura e o afacere de... febrilitate. Ne ţine în priză ultimul Houellebecq?

O uşoară tandreţe faţă de personaje, îmbrăcată în ironie, colorează pe ici-pe colo tonalitatea egală, scriitura clasică, strunită, aproape rece. Aş spune că e o magistrală detaşare, de fapt, de lumea pe care o creează, cinismul lui Houellebecq n-a dispărut, ci s-a sublimat în detaşare empatică. Dacă Houellebecq excelează iarăşi, fără egal, este în a revela, în interiorul materiei de roman (şi o face ca şi cum romanul ar fi substanţa chimic revelatoare, ca în developarea clasică a fotografiei), osatura, sistemul lumii contemporane, angrenajele care o compun şi o fac să meargă înainte, formidabilul mecanism al acţiunilor umane pe această treaptă de evoluţie a istoriei. La carte et le territoire (Harta şi teritoriul) e presărată din loc în loc de cuvinte sau expresii scrise cursiv, subliniate anume de autor: artiste revolté, travail angoissé sur la mort, qualité à l’ancienne, consacrer l’ensemble de sa vie à l’art, hommage au travail humain, la crise des subprimes, glamour, joli garçon, retour aux fondamentaux de la nature, specialiste des opérations commando, redevenir tendence, formation du prix etc. Simpla lor înşiruire dă măsura colecţiei de poncifuri, clişee de corectitudine politică sau noţiuni-cheie care caracterizează societatea de azi – franceză şi occidentală, în general – şi pe care Houellebecq le arată cu degetul, aşa zis inofensiv-ilustrativ pe o pagină, de-a dreptul ironic pe alta, lucid peste tot. Considerat de majoritatea criticilor francezi drept cel mai reuşit roman al lui Houellebecq, La carte et le territoire respiră prea multă luciditate. Îmi aduc aminte de o replică a scriitorului, invi