De puţină vreme, un personaj anume din vecinătatea noastră a intrat în cel de-al 90-lea an de viaţă, într-o discreţie absolută. S-ar fi vorbit mai mult la o aniversare chiar şi de-ar fi fost vorba despre cea mai obscură vedetă pop a României; mass-media ar fi fost mai atente şi la unchiul de gradul doi al verişoarei de gradul trei al unei starlete de prima mînă. Dar nu: în cazul despre care scriu a fost o stranie tăcere, ca şi cum am avea dubii că acest om există cu adevărat – deşi el trăieşte, din toamna lui 1921 şi pînă în prezent, şi deşi e omul care adună sub tîmplele-i ridate şi în ochii-i blînzi cîteva lungi şi întortocheate capitole de istorie naţională, pe care le-a trăit sur le vif. Acest om e Regele Mihai.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Moştenind ţinuta zveltă a tatălui şi bunicului său (regii Carol al II-lea, respectiv Ferdinand) şi firea introvertită a mamei sale (regina Elena, fiică a regelui Constantin al Greciei), Mihai parc-ar fi fost cel mai neiubit dintre pămînteni. În iunie 1928, cînd mariajul părinţilor săi a fost anulat, fiul Mihai a rămas în România, iar mama sa a fost „elegant“ forţată să ia drumul Italiei. De-a lungul anilor ’30, relaţiile dintre tată şi fiu au fost încordate, şi aşa au rămas, deşi Carol al II-lea a ţinut, în felul lui, la copil. Mai apoi, după 1940, regina-mamă Elena s-a întors acasă, dar Mihai a rămas, ca depozitar al prerogativelor regale, în „grija“ noului Conducător al statului: generalul (mai apoi mareşalul, din august ’41) Ion Antonescu. Între Regele Mihai şi Conducătorul Antonescu a fost o reciprocă neîncredere şi suspiciune. Deşi mareşalul rîdea greu, probabil că s-ar fi distrat cu zgomot dacă cineva i-ar fi spus că într-o zi el va
