„Te-ai uitat la miting?“; „Nu, dragă mamă, am avut atîtea de făcut...“; „Păcat, mamă, ne-a dat şi la televizor...!“; „Şi... aţi obţinut ceva?“; „Nu, mamă, nimic, dar ne-a dat la televizor.“ După 40 de ani de profesorat, mama mea, care toată viaţa s-a evaluat doar prin elevii care reuşeau la facultate, mai ales la medicină, devenise dintr-odată dornică să fie vedetă. Chiar şi cu un eşec. După ore de stat inutil în frig, după o pensie umilitoare, era totuşi bucuroasă că, pentru cîteva secunde, ea, împreună cu cîteva colege de suferinţă umpluseră ecranul unui post TV oarecare. Iar eu, infamă, ratasem solidaritatea prin rating.
Eşti la televizor, deci eşti bun, ai valoare
Se apropie sărbătorile de iarnă. În cîteva zile, fiecare dintre noi va fi preocupat de-a negocia optim între resursele din buzunar şi aşteptările unui copil, frate, iubit sau părinte. Gînduri, dorinţe, speranţe secrete vor fi cuantificate în bani, comparate între ele, încărcate cu emoţia dăruirii. Dar noi, noi toţi împreună, ce ne dorim? Ce ne-ar putea mulţumi cît de cît pe majoritatea şi pe fiecare în parte? Mama are dreptate: să apărem la televizor. Nu degeaba avem cel mai mare număr de televiziuni din toată Europa, nu degeaba o mare parte din adolescenţi consideră că televiziunea e principala rampă de lansare într-o carieră de succes, nu degeaba se bat politicienii să ocupe cît mai mult spaţiu de emisie, iar personaje de tot felul încearcă să facă cele mai stupide gesturi, doar-doar ajung pe undeva pe la ştiri. Că micul ecran este prea adesea plin de incompetenţă şi ridicol, de frust şi grobian, de violenţă şi carnalitate... Ce contează?! Vorba aceea: „Mulţi văd, puţini pricep!!“. Da, din păcate tot mai puţini!
Fascinant acest instrument al comunicării publice de masă: televiziunea! Este fascinant prin impactul pe care îl are, datorită forţei persuasive a imaginii, prin conţinu
