Cei 92 de ani împliniţi chiar ieri se citesc în creţurile mâinilor ca nişte incunabule rătăcite prin vreun anticariat, în lentoarea mişcărilor şi în auzul slăbit. Vorbeşte greu şi reuşeşte cu dificultate să-şi ducă până la capăt toate ideile. Marin Dragomirescu s-a născut chiar la 1 decembrie 1918. Nu s-a simţit cu nimic special că s-a născut în această zi. Destinul i-a jucat alte feste şi l-a trecut toate examenele din viaţă. Războiul a însemnat pentru el lagăr, Crimeea. A plecat la război în noiembrie 1941, şi tot calvarul s-a terminat când a fost lăsat la vatră în noiembrie 1947. S-a născut la Bărăştii de Vede din judeţul Olt.
A ajuns în Bucureşti unde lucra tatăl său, ciung de o mână, la o fabrică de ulei. "Nu e posibil să povestesc în cuvinte ce a însemnat lagărul pentru mine. Ne era frică să nu vină nemţii să ne ducă în Siberia. Am stat un an de zile cu această frică. Eram 500 de români în acest lagăr, care fusese o fermă, iar grajdurile au fost transformate în dormitoare, câte trei paturi suprapuse. N-am văzut foc un an de zile. N-am văzut carne. Numai supă. Dacă munceam, aveam jumătate de pâine. Dacă nu munceam, doar un sfert", povesteşte cu greu Marin Dragomirescu, care a rămas în picioare toată perioada petrecută în lagăr, pentru că "era lege: cădeai, te lua de jos şi te împuşca".
Marin Dragomirescu spune că numai o minune Dumnezeiască l-a adus în ţară viu şi sănătos, minune la care au contribuit un alt subofiţer Martinescu şi un doctor român şi el prizonier. A ajuns în ţară direct la Galaţi. Atunci i s-a propus pentru prima oară să plece în străinătate, în America. A refuzat categoric. "Aveam tată, mamă, doi fraţi aici. N-am vrut. Nu-mi pare rău că n-am plecat pentru că cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Uite aşa am ajuns la 92 de ani." A fost subofiţer la transmisiuni până la finalul războiului. Apoi, liceul de comerţ l-a ajutat s
