În 50 de ani sub Tito şi comunişti, vlahii din Valea Timocului aproape uitaseră că-s români. A trebuit să vină valul de contrabandă din timpul războaielor Iugoslaviei ca să-şi amintească de fraţii lor de peste Dunăre.
În estul Serbiei sunt vreo 300.000 de români, urmaşi ai dacilor romanizaţi de la sud de Dunăre. De-a lungul secolelor, s-au amestecat cu sârbi şi cu români din Banat. Până-n al doilea război mondial, oamenii de aici se declarau români şi organizau chiar mişcări naţionaliste. Apoi au venit Tito şi comuniştii, care au făcut tot posibilul să-i asimileze sau, măcar, să-i separe de români. Nu era greu să faci asta când România îşi închidea graniţele şi îşi înfometa oamenii. În ultimii 10 ani însă, românismul a renăscut în vlahi.
„Nu suntem români. Suntem sârbi!"
Habar n-aveam de lucrurile astea când mergeam noaptea pe şoseaua care urmează malul sârbesc al Dunării, acum o lună, căutând un sat unde să înnoptăm. Ne-am oprit în dreptul judeţului Caraş-Severin, în sătucul Brnjica, cu vreo 400 de oameni strânşi între doi munţi. Am început să batem la porţile oamenilor şi să-i întrebăm de cazare. „Dobro veče!", le-am spus sătenilor, la care ei au răspuns, spre uimirea noastră, „Bună sara!". Când am găsit o familie care să ne primească, i-am spus bărbatuluii: „Nu ştiam că sunt români aici!". El a răspuns în română: „Nu suntem români. Suntem sârbi!".
Am nimerit la familia Kurić în timp ce luau cina cu nişte prieteni sârbi din Belgrad. Ne aşezăm la masă, bem rachiu dintr-o damigeană cu Sfânta Parascheva şi mâncăm „sarme" - mâncare tradiţională sârbească, identică cu sarmalele. În timpul ăsta, sârbii şi vlahii discută în sârbă, iar noi vorbim cu vlahii în română şi cu sârbii în engleză.
Bărbatul ne repetă că ei nu sunt români. „Româneşte vorbim între noi, acasă. Nu ţin minte să fi avut vreodată «carte rumânească», nici eu, nici ai mei bă
